Principiul politicii externe comune paralizează rolul de actor global al UE. Nouă state, care vor „o Uniune Europeană mai puternică în lume”, cer acum un vot mai bun în uniunea statelor.
La 17 iunie 2019, miniştrii de externe din UE vor să discute despre eficienţa unei politici externe comune. Într-un apel distribuit celorlalţi cele nouă state – Germania, Franţa, Danemarca, Finlanda, Olanda, România, Spania, Suedia şi Cehia – doresc un consens mai puternic în politica externă şi un vot mai eficient, precizând că: „trebuie să petrecem mai puţin timp în a ne coordona pe noi înşine”. În schimb UE trebuie să investească mai mult în realizarea unor parteneriate cu alţi actori ai politicii internaţionale, potrivit Handelsblatt, citat de Rador.
UE se află sub presiune: relaţiile cu marile puteri China, Rusia şi SUA încep să se denatureze. Ordinea internaţională care garanta în deceniile trecute pacea şi stabilitatea nu mai prezintă încredere. De asemenea în imediata apropiere se află multe focare de criză fără să existe vreo posibilitate dinspre Bruxelles privind o intervenţie hotărâtă i=împotriva acestora.
Politica externă a UE constituie una din zonele politicii în care principiul consensului mai funcţionează. Un veto din partea unui singur stat este suficient pentru a înăbuşi un plan politic extern.
Însă UE nu se poate impune faţă de marile puteri pe o durată de timp mai mare – şi poate fi expusă acestora în încercarea de a atrage de partea lor câte un stat membru, realizând astfel o blocadă totală a UE.
„Când 28 de state trebuie să ajungă mai întâi la un punct de vedere comun, problema s-a consumat deja înaintea luării unei decizii” - a declarat încă în septembrie anul trecut cotidianului citat europarlamentarul Elmar Brok.
Această situaţie a devenit deosebit de evidentă la 5 februarie din acest an: UE nu a putut manifesta o poziţie hotărâtă în cazul a trei probleme de politică externă, deoarece în cazul fiecăreia a existat câte un stat care s-a împotrivit. În cazul Venezuelei, referitor la recunoaşterea lui Juan Guaidó ca preşedinte interimar, Italia a jucat acest rol. În cazul declaraţiei comune cu Liga Arabă, Ungaria a fost cea care nu a fost de acord din cauza cuvântului „migraţie”. Iar la o declaraţie comună a UE privind sfârşitul acordului INF, şase state care nu făceau parte din NATO – Irlanda, Suedia, Finlanda, Austria, Malta şi Ciprul – au refuzat să semneze documentul. Astfel în această zi plină de succes din punctul de vedere al politicii mondiale, UE a rămas fără grai.
Nu este însă uşor să anulezi principiul unanimităţii, deoarece este nevoie de acceptul tuturor statelor membre – şi nu doar de cel al şefilor de guvern ai acestora, ci şi de al organului legislativ respectiv, aşa cum prevede aşa-numita „passerelle clause”din Tratatul UE cu Lisabona.
În septembrie anul trecut diplomaţii UE din Letonia, Polonia şi Grecia şi-au exprimat în cotidianul citat îndoiala sau chiar refuzul lor. Ministrul irlandez de externe Simon Coveney a declarat oficial că în cazul unor decizii centrale din politica externă consensul este „foarte important”.
Guvernele Germaniei şi Franţei au cerut în repetate rânduri anularea principiului consensului şi consolidarea politicii externe a UE. Această poziţie a fost confirmată la recentul discurs susţinut la Strasbourg de cancelarul federal Angela Merkel în faţa Parlamentului European. În opinia lui Merkel ar fi necesar şi un mic consiliu de securitate al UE care să ia rapid decizii în situaţii de criză. Europa este suficient de puternică şi se poate face auzită doar dacă este unită, a avertizat Merkel: „Trebuie să ne luăm serios soarta în mâini dacă vrem să supravieţuim în calitate de comunitate.”
La rândul său şi ministrul federal german de externe Heiko Maas cere o atitudine mai puternică din partea UE. După cum a declarat în februarie anul trecut la Conferinţa pentru securitate de la München, „ne vom putea câştiga forţa naţională doar dacă vom acţiona împreună. Dacă nu vom reuşi suntem în pericol de a fi fărâmiţaţi într-o lume a concurenţei dintre marile puteri: fragmentaţi, lipsiţi de orientare şi expuşi influenţelor din afară. Subiect sau obiect al politicii mondiale – aceasta este întrebarea decisivă a viitorului în faţa căruia se află Europa.”
Preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker s-a alăturat la rândul său acestei atitudini, dorind ca una din moştenirile mandatului său să fie trecerea politicii externe UE de la principiul consensului la cel al majorităţii calificate.
De fapt, la summit-ul UE de la Sibiu, care va avea loc la sfârşitul acestei săptămâni, şefii de stat şi de guvern urmează să decidă asupra anulării veto-ului naţional. Cel puţin aşa sunau anul trecut planurile Comisiei. Însă acest subiect nu se mai află pe ordinea de zi – probabil pentru era de prevăzut că nu va fi susţinut de către o majoritate.
