Senatorului John McCain îi plăcea să ne amintească faptul că întunericul cel mai mare vine întotdeauna înainte de bezna deplină. O metaforă ce s-ar putea dovedi potrivită pentru politica externă a președintelui Trump. În ultimii doi ani am avut întuneric din belșug, cu o lungă listă de răni auto-provocate: ruperea acordului nuclear cu Iranul, retragerea din acordul climatic de la Paris, renunțarea la Parteneriatul Trans-Pacific, separarea copiilor de părinți la frontieră, insultarea aliaților și îmbrățișarea autocraților, potrivit New York Times, citat de Rador.
Însă administrația nu s-a confruntat cu nicio criză reală de securitate națională care să o pună și să ne pună la încercare într-un mod serios. Lipsă de potențiali candidați nu ducem: un atentat terorist major, un atac cibernetic paralizant, o epidemie infecțioasă, un incident cu Coreea de Nord, Iran, China sau Rusia care să escaladeze într-un conflict mai amplu. Și totuși, nicio administrație din epoca modernă nu a fost mai puțin pregătită decât aceasta pentru a gestiona o criză autentică.
Mi-am petrecut aproape 25 de ani în guvern și aproape tot atât studiindu-l. Atunci când a fost vorba de administrarea eficientă a securității țării noastre - mai cu seamă în cursul crizelor - administrațiile cele mai de succes au avut trei lucruri în comun: oameni, proceduri și strategie.
Oameni cu experiența, temperamentul și onestitatea intelectuală necesare pentru a-i oferi președintelui idei bune și a-l convinge să nu dea ascultare celor proaste. Proceduri eficiente care aduc la un loc părțile cruciale interesate spre a-și dezbate reciproc supozițiile, a testa opțiunile la scenarii de stres și a analiza efectele colaterale. Iar toate acestea în scopul de a elabora strategii clare ce asigură un ghidaj tuturor membrilor administrației și care concomitent la transmit aliaților noștri semnale de liniștire și adversarilor avertismente cu privire la intențiile noastre.
Modul în care a gestionat administrația George H.W. Bush încheierea Războiului Rece ilustrează excelent aceste principii. Dl Bush, secretarul de stat James Baker, consilierul pe probleme de securitate națională Brent Scowcroft și o remarcabilă echipă de demnitari s-au dovedit a fi oamenii potriviți la locul potrivit și la momentul potrivit. Procedurile interinstituționale ale dlui Scowcroft au devenit un model pentru fiecare administrație care s-a succedat până la cea actuală. Strategiile urmate de ele au fost clare, consecvente și cuprinzătoare. Succesul înregistrat de administrația Obama în a-l aduce pe Osama bin Laden în fața justiției (sic!) și în privința gestionării epidemiei de Ebola au fost rezultatele unor atuuri similare.
În privința oamenilor, procedurilor și strategiei, administrația Trump a făcut trecerea de la rău la catastrofal.
Timp de doi ani, mințile mai limpezi precum secretarul apărării Jim Mattis și consilierul pe probleme de securitate națională H.R. McMaster au servit drept pârghie de control a celor mai rele instincte ale dlui Trump: invadarea Venezuelei, retragerea din NATO, evacuarea tuturor americanilor din Peninsula Coreeană. Acum, succesorii lor - Mike Pompeo la departamentul de stat și John Bolton la securitatea națională - au o probabilitate egală de a-i încuraja năzbâtiile dlui Trump cu cea de a li se opune.
La fel de important, Parteneriatul pentru Serviciu Public a constatat că aproximativ 40% din funcțiile de conducere de la nivelul întregii administrații care necesită și aprobarea Senatului au rămas vacante - la ultima numărătoare, 275 din 705 posturi. Aproape o treime dintre cele 198 de posturi considerate esențiale ale departamentului de stat sunt vacante. Un sfert dintre departamentele administrației sunt conduse de secretari „interimari”.
Casa Albă însăși a înregistrat un du-te-vino fără precedent - în primii doi ani 65% din pozițiile de conducere din cadrul Biroului Executiv al Președintelui și-au schimbat titularii, conform unui raport realizat de Kathryn Dunn Tenpas pentru Brookings Institution. Pentru comparație, Barack Obama își pierduse 24% dintre consilierii principali după doi ani de mandat, iar președintele George W. Bush 33%. Demnitarii Casei Albe responsabili cu securitatea internă și securitatea cibernetică au fost revocați și n-au mai fost înlocuiți de atunci. Cei mai buni și mai inteligenți potențiali candidați nu se îngrămădesc deloc să urce la bordul administrației Trump.
Sub dl Bolton, Consiliul Securității Naționale prezidat de președinte, Comitetul Directorilor prezidat de dl Bolton și Comitetul Adjuncților, prezidat cândva de mine și care se ocupă cu coordonarea deliberărilor în materie de strategii, au intrat într-o hibernare profundă.
O combinație sau alta între aceste comitete se întrunea în mod uzual de mai multe ore pe zi. Acum, s-a scris, se întâmplă o dată sau de două ori pe săptămână, în cel mai bun caz. Rezultatul este un mai mare control al procesului politic de către dl Bolton și mai puține întruniri cu potențial perturbator, în care cineva i-ar putea pune la îndoială deciziile înțelepte. Dl Mattis, un om care odinioară se plângea că ședințele îl omoară, ajunsese să protesteze la dl Bolton în privința absenței lor.
Absența procedurilor are consecințe. Se depun eforturi minime pentru a-l pregăti pe dl Trump pentru întâlnirea sa cu Kim Jong-un, dictatorul nord-coreean, chestiune în care el a pus capăt unilateral exercițiilor militare și a cochetat cu ideea retragerii tuturor forțelor americane din peninsulă. Nici în cazul recentei decizii a dlui Trump de retragere din Siria nu s-a aplicat vreo procedură - din contră, comitetele de resort s-au chinuit după ce fuseseră puse în fața faptului împlinit să inducă o oarecare ordine impulsurilor dlui Trump. Până și progresul de salutat în privința încheierii războiului de 17 ani din Afganistan a fost obstrucționat de anunțul arbitrar al dlui Trump, și ulterior parțial retractat, cum că va reduce la jumătate forțele din Afganistan - cu consecința că ne-a subminat pârghiile de influență la negocierile cu talibanii.
Cât despre strategie, ea este seva vitală a oricărei administrații. Secretarii, alți demnitari, ambasadorii și trimișii speciali, cu toții trebuie să știe care este strategia pentru a o putea explica și altora și a conferi astfel predictibilitate angajamentelor de politică externă ale țării noastre. Eșecul dlui Trump în a elabora politici - dar și tendința lui de a le contramanda pe Twitter - a creat confuzie la nivel mondial cu privire la care e poziția noastră, chestiune după chestiune. Într-o criză, a avea principii strategice clare este din ce în ce mai important. Să luăm colapsul din Venezuela. Administrația merită lăudată pentru că s-a pus în fruntea efortului de izolare internațională a președintelui nelegitim al țării, Nicolás Maduro. Însă nu există nici un indiciu că ea ar avea vreo strategie cuprinzătoare pentru a sprijini o tranziție pașnică - sau un „plan B” în caz că dl Maduro se va fortifica pe poziții ori va contraataca.
Axios scria că dlui Trump îi place să-și exprime disprețul pentru strategie citându-l pe boxerul Mike Tyson: oricine are un plan, până când primește un pumn în gură. Este adevărat că nici o politică nu supraviețuiește intactă primului contact cu realitatea. Dar dacă nu-ți petreci timp anticipând potențiale cursuri de acțiune, vei sfârși prin a te împletici rău de tot. Ceea ce aduce mult cu dl Trump.
În ultimii doi ani, majoritatea eșecurilor noastre din politica externă au fost minore și i s-au datorat în principal dlui Trump personal. În următorii doi s-ar putea să nu mai fim la fel de norocoși.
Articol de Antony J. Blinken (fost subsecretar de stat în administrația Obama, director executiv la Penn Biden Center, cofondator al WestExec Advisors)
