Schimbul de salve retorice de săptămâna trecută dintre Donald Trump și liderii iranieni a fost incendiar. Președintele american i-a scris pe Twitter omologului său iranian, Hassan Rouhani - care avertizase că „pacea cu Iranul e mama tuturor păcilor și războiul cu Iranul e mama tuturor războaielor” -, că dacă vor mai veni și alte amenințări Iranul va „suferi consecințe din cele cum puțini au mai suferit de-a lungul istoriei”, potrivit Rador, care citează Financial Times.
Replica Iranului a venit fără rețineri. Generalul Qassem Soleimani, șeful Forței Quds, ramura expediționară a Gărzii Revoluționare iraniene, care și-a tăiat cale prin teritoriile arabe, s-a lăudat că va lovi SUA în locuri pe care dl Trump nici măcar nu și le poate imagina. „Tu poate că vei porni războiul acesta, dar noi vom fi cei care vom decide cum să-l sfârșim”, a declarat într-un discurs paladinul forțelor paramilitare ale Teheranului.
Declarații incendiare. Însă, după o rafală de articole de prima pagină, amenințările s-au stins. Chiar și după ce rebelii Houthi din Yemen, susținuți de Iran, au atacat două tancuri petroliere saudite și Riadul și-a suspendat exporturile de țiței prin Marea Roșie, sentimentul că se apropie o criză majoră s-a risipit. Ceea ce ar fi putut deveni o repetare a intervenției americano-occidentale în așa-zisul „război al petrolierelor” din Golf din timpul războiului irakiano-iranian din 1980-1988 a părut mai degrabă o tentativă saudită de a dramatiza nevoia ca SUA să acționeze contra Iranului.
Și totuși, cu greu s-ar putea spune că e loc de culcat pe-o ureche. Dl Trump se joacă cu focul într-o regiune tapetată cu iască. Există speculații larg răspândite cum că atacurile lui stridente nu sunt de fapt decât o simplă tentativă de schimbare a subiectului, după ce a fost pus la stâlpul infamiei pentru rușinoasa lui capitulare în fața lui Vladimir Putin, la o bizară întâlnire la nivel înalt pe care a avut-o în iunie la Helsinki cu președintele rus. În acest context, postările lui pe Twitter aduc mai mult a patologie decât a politică. Din această perspectivă, el poate fi rezonabil de sigur că e improbabil ca Iranul să-i accepte oferta decisă pe moment săptămâna aceasta de a avea „discuții necondiționate”.
În măsura în care administrația Trump are într-adevăr vreo politică în privința Iranului, ea pare să conste în agresiune pe toate fronturile - având drept vârf de lance retragerea dlui Trump în luna mai din acordul nuclear din 2015 cu Teheranul, semnat cu SUA și alte cinci mari puteri, și ulterioara reactivare a sancțiunilor menite să stranguleze economia iraniană.
Stridența dlui Trump față de dl Rouhani, președintele moderat aflat în spatele acordului nuclear, nu înseamnă că el s-ar fi apropiat de ayatolahul Ali Khamenei, conducătorul suprem aflat în centrul teocrației Republicii Islamice. Anturajul lui Trump nu vede nici o diferență între grupurile de interese care se ascund în spatele unei ideologii fosilizate și pragmaticii și reformatorii care caută să pună capăt izolării Iranului. Dacă adepții liniei dure precum generalul Soleimani vor prelua inițiativa pe plan intern, în viziunea trumpistă despre lume acest lucru ar fi o importantă bornă binevenită pe drumul către schimbarea regimului și răsturnarea Republicii Islamice.
Trumpiștii și khameneiștii sunt imagini în oglindă ale celorlalți în aversiunea lor comună față de acordul din 2015. Primii refuză să vadă faptul că acordul nuclear a fost cel care a revitalizat campania pentru schimbare în interiorul Iranului. Cei din urmă s-au temut totdeauna că schimbarea promisă de acord e o pantă alunecoasă ce duce la schimbarea regimului și sunt ușurați că respingerea lui de către dl Trump i-a forțat acum pe adversarii lor interni să strângă rândurile în jurul lor.
În ciuda întregii gălăgii belicoase, un conflict direct între SUA și Iran care să ducă la un război pe față pare totuși improbabil. De fapt, acțiunea reală a avut loc luna aceasta în altă parte: o serie de negocieri între Rusia și Israel. S-a spus că președinții Trump și Putin ar fi convenit să coopereze în Siria și Orientul Mijlociu. E greu de spus dacă așa stau lucrurile. Ceea ce știm sigur este că - incitat de dl Trump - Israelul și-a întețit războiul aerian împotriva Iranului și a aliaților lui paramilitari din Siria.
Rusia, unicul stat care are relații apropiate deopotrivă cu Israelul și Iranul, este prinsă la mijloc. Forța aeriană rusească, trupele terestre oferite de Garda Revoluționară, Hezbollahul din Liban și milițiile șiite irakiene instruite de Iran i-au permis regimului sirian al lui Bashar al-Assad să supraviețuiască unei rebeliuni sângeroase de șapte ani. Acum, că Assad câștigă, Israelul cere retragerea totală din Siria a Iranului și a interpușilor lui - aliații Moscovei în teren.
Dl Putin s-a întâlnit cu premierul Israelului, Benjamin Netanyahu, în iulie la Moscova, iar săptămâna trecută și-a trimis ministrul de externe și șeful de stat major al armatei în Israel. Printre prioritățile lor s-a numărat separarea Israelului și Iranul pe câmpul de bătălie din Siria.
Imediat după ce dl Trump a retras SUA din tratatul nuclear, în mai, Israelul și Iranul s-au implicat în schimburi semnificative de foc peste granița siriană, într-o primă confruntare directă. Acesta este pericolul clar și prezent din Orientul Mijlociu: pericolul ca un nou conflict regional să scape de sub control, izvorât din vârtejul războiului civil sirian - nu mesajele histrionice lansate pe Twitter de președintele american și ecourile hiperbolice pe care le provoacă ele în Iran.
de David Gardner, The Financial Times (preluare Rador)
