Rezulatul neaşteptat de slab obţinut de Haider al-Abadi, premierul Irakului, la alegerile parlamentare este o lovitură pentru influenţa SUA în această ţară. A fost un scor slab pentru susţinerea americană pentru demersul guvernului de la Bagdad de extirpare a Statului Islamic şi recucerire a teritoriilor pierdute.
Dar s-ar putea ca perdantul mai mare să fie Iranul, ai cărui aliaţi din miliţiile şiite din Irak cunoscute sub numele de Forţele de Mobilizare Populare au fost împinşi pe locul secund de naţionalistul veteran Moqtada al-Sadr. Pe scurt, Sadr crede că irakienii ar trebui să conducă afacerile irakiene - iar nu Washingtonul, nici Teheranul şi nici intermediarii acestora.
Acum, pentru irakieni şi lumea arabă extinsă, întrebarea presantă este dacă acest scrutin marchează punctul cel mai înalt al influenţei iraniene care a crescut constant în întreaga regiune, de la invazia americană din 2003. Evenimentele recente au făcut găuri mari în discursul prevalent despre un inexorabil avans iranian. Pe scurt, am ajuns oare la "apogeul Iranului"?
Dovezi potrivit cărora este posibil ca fluxul să se inverseze au apărut săptămâna trecută, după ce Donald Trump a rupt acordul nuclear încheiat în 2015 cu Iranul şi a reinstituit sancţiuni drastice.
Conducerea fracturată de la Teheran a părut a fi prinsă cu garda jos de forţa denunţării preşedintelui SUA. Până acum nu a reuşit să atriculeze un răspuns clar.
Deşi semnatarii europeni îi vor spune săptămâna aceasta ministrului de externe al Iranului, Mohammad Javad Zarif, că sunt hotărâţi să păstreze pactul, aceasta pare o promisiune goală. În faţa sancţiunilor drastice impuse de Trezoreria SUA, companiile private care fac afaceri în Iran vor pleca în cea mai mare parte. Franţa, Germania sau UE pot face prea puţin pentru a le opri.
Prin relativa sa tăcere, Regatul Unit - prins ca întotdeauna la mijloc între Washington şi Europa - recunoaşte deja această realitate. Iranul nu se poate baza nici pe Rusia sau China, şi ele semnatare ale acordului, pentru ajutor. Pentru a-şi finanţa economia ineficientă dominată de stat, intervenţiile în curs în Siria şi Yemen şi, de exemplu, programul de rachete balistice, Iranul are nevoie de miliarde de dolari obţinuţi din exporturile de petrol. Acest flux de bani este periclitat serios.
Iranul a înregistrat un recul semnificativ şi pe un alt teatru regional săptămâna trecută, intrând într-o cursă întinsă de israelieni. A început cu un atac minor, marţea trecută, asupra facilităţilor militare iraniene de la Kisweh din sudul Damascului - cel mai recent dintr-o serie de atacuri ţintite lansate de israelieni, la care până atunci Iranul nu răspunsese. A fost ultima picătură.
Comandanţii Gărzilor Revoluţionare ale Iranului au deschis tirul asupra poziţiilor israeliene de pe Înălţimile Golan ocupate. Aceasta a dat Israelului pretextul dorit pentru a iniţia un atac planificat dinainte asupra facilităţilor iraniene de pe tot cuprinsul Siriei. A fost o capcană clasică. Suplimentarea preocupantă a forţelor militare iraniene pare a fi fost oprită cel puţin pentru moment.
Între timp, Iranul riscă să fie depăşit în planul diplomaţiei. Premierul Israelului, Benjamin Netanyahu a fost din nou la Moscova săptămâna trecută, aliniindu-şi interesele din Siria cu cele ale lui Vladimir Putin. Israelul a prevenit Rusia în privinţa atacurilor de săptămâna trecută.
O astfel de coordonare devine rutină. Văzută de la Teheran, Rusia cu care Iranul era frate de arme în Siria, îşi pierde tot mai mult credibilitatea. Duşmanii săi saudiţi sunt extrem de încurajaţi de ofensiva lui Trump.
Pretenţiile la conducerea regională ale Iranului sunt la rândul lor contestate pe temei religios şi ideologic. Exact aşa cum mulţi alegători irakieni detestă tacticile dominatoare ale Teheranului, comportamentul său neocolonialist, şiiţii din toată regiunea par a privi din nou spre Najaf, capitala istorică a lor, iar nu spre Qom, oraşul sfânt iranian care i-a uzurpat rolul în timpul dictaturii sunnite a lui Saddam Hussein.
Ayatollahul Ali al-Sistani, cericul şiit cu cel mai înalt rang în Irak, dă apă la moara spirituală nonsectară a lui Sadr. Respingând principiul conducător enunţat de defunctul Ayatollah al Iranului, Khomeini, Sistani respinge totodată preceptul fundamental că "juristul demn de încredere" (adică, liderul suprem al Iranului) are putere absolută asupra politicii organismului precum şi asupra comunităţii credincioşilor.
Trasarea autoritară a unei limite de către Sistani (în termeni occidentali) între biserică şi stat are putere de atracţie şi în Iran, unde instabilitatea internă s-a concentrat anul acesta asupra problemelor economice dar şi asupra puterii iliberale a unei teocraţii corupte. Mini-rebeliunea Irakului împotriva conducerii de către intermediari iranieni s-ar putea dovedi totuşi un punct de răscruce.
The Guardian (preluare RADOR)
