"Who needs Mars Needs Moms?", s-au intrebat unii critici americani dupa ce animatia in 3D produsa de Walt Disney si regizata de stranepotul lui H.G. Wells a avut premiera, in 11 martie 2011. Realizat cu un buget de 150 milioane de dolari, filmul risca sa le aduca producatorilor pierderi importante pentru ca spectatorii nu se inghesuie. Mai bine asa decat „sa se traumatizeze” pustii.
Filmul e anti-educativ. Sau educativ cu de-a sila. Cui foloseste sa sperii copiii spunandu-le ca, daca nu-si asculta parintii, acestia vor muri? Cine are nevoie de oameni care de mici sa se simta vinovati pentru nefericirea parintilor lor?
Probabil tot niste parinti care cred, pe principiul „Vrei sa moara mamitica?”, in sanatosul leac de frica menit sa hraneasca responsabilitatea de mai tarziu.
Eroul din „Mamici pentru Marte”/”Mars Needs Moms”, Milo, pleaca din block starturi cu un handicap. Pentru ca a fost obraznic cu mama si i-a spus ca mai bine i-ar fi fara ea (nu l-a lasat sa vada filmul preferat cu „zombies” pentru ca nu a mancat broccoli), este pus in fata pierderii ei.
Niste martieni (mai precis, martiene) care au urmarit de sus scena si s-au convins ca mama lui Milo stie sa-i faca educatie, trimit o nava spatiala pentru a o rapi. De ce? Pe Marte societatea e atat de evoluata incat feministele au preluat deja puterea (!).
I-au aruncat pe barbati la gunoi (intr-un decor luat ca din „Wall-E”) si, o data la 25 de ani, improspateaza populatia producand niste copii/pui pe care ii cresc cu ajutorul unor bone-roboti.
Aceste bone nu sunt prea performante, de aceea sefa martienilor, o hoasca rea si scofalcita (care ar avea nevoie de Botox, ii arunca Milo), decide ca e nevoie ca bonele sa fie reformatate cu ajutorul unor calitati materne pamantene.
Iar aceste calitati nu pot fi luate decat prin introducerea unui ac lung in capul mamei respective, la rasaritul soarelui, ac ce ar scoate din mama toate amintirile si ar omori-o. Cam mult pentru niste copii de varste mici, publicul-tinta al filmului.
Ideea cu martienele feministe ar putea functiona intr-un film gen „Wall-E”, destinat tuturor categoriilor de public, dar ea nu e stoarsa nici pe sfert de umorul si bascalia pe care le-ar fi putut furniza. Paradoxul face ca, desi „targetat” pe cei de pana la 12 ani, filmul strecoara si poante destinate unor spectatori mult mai in varsta.
De pilda, un alt om cu care Milo se intalneste pe Marte, Gribble, care era si el copil atunci cand a incercat sa-si salveze mama, bate apropouri la presedintia lui Ronald Reagan si vorbeste ca in anii '80, la fel cum bona-robot Ki (de buna credinta) e atat de fascinata de oameni incat a invatat pe de rost zeci de expresii colocviale, din dosul blocurilor din Bronx. (Traducerea in romana niveleaza involuntar tot.).
Filmul este unul scump. S-au cheltuit 150 milioane de dolari pentru productie, dar „motion capture”-ul, care a permis copierea gesturilor si a mimicii lui Seth Green (chiar daca pe urma personajului lui Milo i s-a dat alta voce), nu e si o performanta estetica.
Cu exceptia pesterii colorate si edenice care te trimite cu gandul la „Avatar” (dar nu-i nimic), celelalte decoruri sunt intunecate si triste, chiar si atunci cand le copiaza pe cele din „Razboiul stelelor” (copiii oricum nu vor sti de ce) sau „Wall-E”.
Cele mai bine scrise replici sunt cele pe care Milo si mama le schimba pe pamant. In lipsa gravitatiei, totul o ia razna. Scenaristii uita unde sa puna accentele si exact momentele si personajele cele mai terne ajung sa se bucure de cea mai mare atentie.
Personajele sunt neinteresante cand nu sunt de-a dreptul urate, cu exceptia bonei-robot Ki, neexploatata oricum nici ea. Ce folos ca mama, copiata si ea prin „motion capture” dupa Joan Cusack (o foarte buna actrita de comedie) e doar o cantitate neglijabila?
Gribble, geniul tehnic durduliu care apare si prea mult, e de-a dreptul enervant, iar personaje ca „animalul de casa” Two-Cats, care arata ca un paianjen de sarma, sunt infantile de-a binelea. Cui i-ar placea un asemenea companion?
E o mare diferenta intre acest paianjen-pisica si Wall-E, iar diferenta nu e data de performanta tehnica a realizarii, ci de faptul ca robotelul Wall-E era umanizat, avea sentimente si porniri cu care ne identificam si care ni-l faceau drag. Aceasta e, de fapt, marea diferenta dintre „Mamici pentru Marte” si alte animatii SF (sau nu) cu priza la publicul foarte tanar.
Copiii nu sunt asa usor de cumparat, mai ales cei care au apucat sa vada seriile „Epoca de Gheata”, „Shrek” sau „Narnia”, „Wall-E” sau „Up”. Nu e suficient sa le oferi o animatie in 3D care sa nu le spuna macar o poveste cu care ei sa rezoneze. Nu e de mirare ca filmul merge prost in salile americane. Dar americanii, ca si Gheorghe Dinica in „Filantropica”, ar trebui sa stie deja ca „mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste nimic”.
„Mămici pentru Marte”/”Mars Needs Moms” – regia Simon Wells, cu: Seth Green, Tom Everett Scott, Joan Cusack. Premiera romaneasca – 18 martie 2011.
0
0
