Din primele momente ale acestui film îţi aduci aminte că ai văzut acum doi ani un altul, cu Kate Hudson, care debuta exact la fel: un "blind date" care se termină cum începe, în maşină, pentru că el e bădăran iar ea exasperată, şi care conţine in nuce happyend-ul. Nu trebuie să se strângă multe stereotipuri şi multe glume nesărate ca să înţelegi că alchimia dintre Katherine Heigl şi Josh Duhamel nu salvează comedia.
Regizorul acestui film, Greg Berlanti, a plecat la drum cu un scenariu care se sprijinea pe picioruţe fragile. Deşi în cazul comediilor romantice toată lumea cam ştie cum se termină în momentul în care încep - asta e reţeta, important e să existe umor şi momente relaxante -, în cazul filmului de faţă glumele nu sunt noi sau bune, iar relaxarea e şi ea căznită.
Ghinion, una dintre glume e folosită şi în "O familie de coşmar"/"Little Fockers", care intră la noi în 24 decembrie: poanta cu copilul care vomită în cascadă peste figura maturului din faţa lui. Ce-o fi aşa amuzant la această idee "mare" care zboară de la unii la alţii cu atâta succes?
Pentru că regizorului i s-a părut peste măsură de hilariantă a folosit la un moment dat şi un corolar al ei, murdărind-o pe eroină pe faţă în momentul în care schimbă scutecele copilului, taman înainte să apară nişte musafiri.
Acest echivalent al glumelor grobiene, „de băieţi” din filmele lui Judd Apatow transformă filmul lui Greg Berlanti într-un fel de "Un-pic-însărcinată-dar-nu-cu-copilul-meu", cu atât mai mult cu cât o foloseşte pe aceeaşi Katherine Heigl, actriţă dotată cu uşurinţa de a trece de la registrul comic la cel dramatic. Deci avem de-a face de o comedie romantică destinată nu băieţilor care încă umblă în gaşcă ci, mai degrabă, cuplurilor cu copii.
Căruţa se scutură încă de la început, vezi explozia de originalitate din deschiderea filmului, şi cade în puţ pentru că opţiunile rudimentare ale regizorului nu fac decât să scoată în evidenţă sărăcia scenariului. Moartea cuplului care a încercat să le facă lipeala celor doi e dată repede la spate şi nimeni nu suferă de pe urma acestei tragedii pentru că suntem într-o comedie. Deci ne aruncăm în comedie şi ne înecăm la piciorul broaştei.
Principala problemă a intrigii e faptul că morţii au trecut în testament numele prietenilor lor, Holly Berenson si Eric Messer, ca tutori ai fetiţei lor în caz că păţesc ceva. Nu ştiu cum e în America, dar e normal să-ţi faci testamentul când nu ai nici 30 de ani? În fine, de-ar fi asta singura problemă.
Holly şi Messer se văd mutaţi de dincolo de mormânt în aceeaşi casă şi obligaţi să înveţe să crească un copil împreună ca să aibă de timp să se cunoască şi îndrăgostească unul de celălalt. Povestea e în aşa fel pusă pe hârtie încât eşti aproape sigur că prietenii s-au aruncat cu maşina în pom numai pentru a le face lipeala amicilor care nu se suportau.
Copilul are acelaşi rol (pe lângă cel de aruncător de vomă) - de liant între trentagenara singuratică proprietară de patiserie şi playboy-ul care nu se poate opri la nicio femeie. E ceva profund fals în acest film în care scenografia elegantă, imaginea pastelată sau rozurile purtate de Katherine Heigl nu fac decât să facă şi mai derizorie lipsa de umor, naturaleţe şi umanitate a poveştii.
„Viaţa aşa cum este ea”/”Life As We Know It” – regia Greg Berlanti, cu: Katherine Heigl, Josh Duhamel, Josh Lucas, Sarah Burns. Premiera românească 17 decembrie 2010
0
0
