Filmul „Pe aripile vântului” a apărut în 1939. De atunci, lumea s-a schimbat la 180 de grade și-a mai trecut și printr-un război mondial. Cum eu n-am văzut niciodată acest film am zis să recuperez acum. Pentru că tot a ieșit scandal pe internet, după ce HBO l-a retras temporar de la difuzare.
Un serviciu la care românii n-au acces a reușit să le dea un subiect de discuții aprinse. Vorbesc de HBO Max, lansat deja în Statele Unite ale Americii și controlat de WarnerMedia. Platforma n-a interzis filmul, încă nu l-a cenzurat, doar l-a dat jos până introduce niște elemente în el care să-l contextualizeze cu ce se întâmpla în America anilor 1860. Va reveni pe platformă, probabil, mai curând decât va ajunge HBO Max în România.
Dacă m-ai întreba pe mine, aș spune că a fost o lovitură excelent executată de WarnerMedia ca să atragă atenția pe un fond social deja tulbure în SUA. Apoi, să fim un pic serioși. Suntem în 2020. Niciun serviciu de streaming n-are nevoie „să dea jos” un film sau serial ca să adauge niște ecrane cu text despre contextul prezentat în producție.
WarnerMedia putea, pur și simplu, să încarce o versiune actualizată. Dar am mai fi ajuns în punctul de-acum? Aș mai fi ajuns eu să văd filmul? Cu siguranță nu. Sincer, nu regret atât de mult timpul investit. Regret doar vreo două ore.
De ce pe „Pe aripile vântului” e un film atât de important
Filmul e bazat pe cartea „Pe aripile vântului” scrisă de Margaret Mitchell și publicată în 1936. Autoarea s-a născut și-a murit în Atlanta, acolo unde se întâmplă și-o parte consistentă din acțiunea filmului.
Raportat la anii ‘30, recunosc, am fost impresionat de producție. Lumină, actori, scenariu, decoruri, figuranți. Pur și simplu wow. Gândește-te că filmul acesta a fost produs într-o perioadă în care, în România, conceptul de cinema era aproape necunoscut.
Desigur c-am fost impresionat de-o așa creație, pe alocuri cu efecte speciale și multă muncă. Din punct de vedere al produsului propriu-zis, cartea a fost pentru Mitchell lovitura vieții, iar filmul a fost pentru Vivien Leigh (Scarlett O’Hara) proiectul care s-o transforme în legendă. Cât despre Clark Gable, ce să zic, probabil cei mai mulți români pot spune că-l știu și asta datorită acestui film.
Pe scurt, „Pe aripile vântului” a fost o lovitură pentru toată lumea, inclusiv pentru cinematografie. Profiturile întinse pe 80 de ani, dacă iei în calcul și inflația, îl fac cel mai profitabil film (aproximativ 3,85 miliarde de dolari). Și-a fost mare nebunie la premieră, cozi peste cozi peste cozi.
Ca să nu mai zic că în România a făcut valuri la câteva decenii de la premieră. Criticul de film Andrei Gorzo a publicat recent pe Facebook, în contextul scandalului, un fragment dintr-un text al regizorului Nae Caranfil, publicat în 1985.
„Cât despre ideologia filmului lui Selznick [producătorul filmului - n.r.], această pledoarie disimulată îndărătul romanescului, pentru legitimitatea sclavajului, în sudul american, numai mobiluri etice nu are. Adversarii filmului nu vor întârzia să-l atace din această direcție”, a scris Caranfil despre film.
Iată-ne, deci, în iunie 2020 tot pe tema rasismului. Asta a fost și motivarea mea să-l văd.
Cu ce-am rămas după ce-am văzut filmul (m-a făcut rasist?)
Dacă aici ar fi o prezentare clasică de film, probabil aș fi încercat să evit spoilerele. Dar filmul are deja 80 de ani și, sincer, dacă nu l-ai văzut până acum, ca mine, viața merge înainte și cu, și fără spoilere.
„Pe aripile vântului” are trei personaje principale: Rhett Butler (Clark Gable), un gentleman cu nuanțe progresiste, Scarlett O’Hara, femeia emancipată care se ridică de jos și creează un mini-imperiu după sărăcia care a urmat războiului civil din SUA, și Gerald O’Hara (Thomas Mitchell), tatăl lui Scarlett și omul care reprezintă excelent Sudul cel iubitor de sclavi.
Filmul e structurat în două părți: în prima, bogații din SUA stăpâni de sclavi și nemulțumiți cu progresismul din Nord cred că pot câștiga războiul, pentru că ei pun cu adevărat suflet în credințele lor. Butler le-o zice direct: n-au nicio șansă, că n-au tunuri, fabrici, industrie, în timp ce Nordul (el având experiența vieții acolo) e net superior.
Cam cum a fost Germania când a pornit Al Doilea Război Mondial, dacă vrei o comparație ca putere militară.
În cea de-a doua parte, e totul despre Scarlett și modul în care femeile pot reuși în lumea afacerilor, dar fac asta cu prețul familiei și a unei căsnicii fericite, cu mulți copii. Finalul zici că-i tras la indigo din romanul „Ion” sau din „Moromeții”: Scarlett rămâne în minte cu gândul că doar pământul contează, dar nu orice pământ, ci al copilăriei din viața în care țara cu totul nu era dată peste cap.
Cel mai bine a rezumat filmul Rhett Butler undeva aproape de finalul primei părți: „Cauza de-a trăi în trecut moare în fața noastră”.
Motivul care a adus „Pe aripile vântului” în atenția noastră e rasismul. Doar că, dacă ar fi să mă îngrijorez de ceva, e că sudiștii sunt, uneori, tratați cu un fel de gingășie și chiar înțelegere față de obtuzitatea lor. Și, iată, am ajuns la subiectul principal: rasismul.
Cum e prezentat rasismul în film?
Personajele au sclavi pentru casă, grajduri, câmp și copii. Pe alocuri, aș putea înțelege de ce filmul e criticat, că nu spune ceva mai direct că sclavia e urâtă. Dar, pe de o parte, acțiunea e din anii 1860 și, pe de altă parte, filmul e produs într-o perioadă în care SUA nu-și rezolvaseră încă problemele rasiale. Abia le-au rezolvat aproape de anii ‘90.
Ce i-aș imputa filmul, cu mentalitatea mea din 2020, e că sclavia e prezentată, pe alocuri, ca ceva benign. Sclavii respectivi nu-s chiar tratați cu violență, vorbe grele sau ca pe niște posesiuni. Sunt, aproape, prieteni ai familiei (mai ales Mammy, interpretată de Hattie McDaniel, și prima actriță de culoare care a luat Oscarul) sau cel mult niște oameni incapabili să se descurce pe cont propriu, așa că să se mulțumească cu ce primesc (mai ales Prissy, interpretată de Butterfly McQueen).
În mintea mea, cât am văzut filmul, am tot făcut paralele între servitorii din „Pe aripile vântului” cu Alfred, celebrul majordom al lui Batman. Într-adevăr, în afara unor momente în care Gerald își arată pe față rasismul și dorința de-a avea sclavi, filmul nu subliniază că aceia nu-s oameni liberi, ci niște mâini de lucru deținute de proprietari albi.
Dincolo de cum sunt portretizați sclavii, care a devenit în aceste zile subiectul principal, cred că filmul are două teze mai toxice de-atât: bunăstarea proprie e mult mai importantă decât toate acțiunile personale și că poți scăpa cu orice, dacă învârți cuvinte și sentimente suficient bine.
Dar mi-am tot reamintit pe parcurs că e un film, un act de ficțiune, care reușește să livreze emoție, tragedie, dar și motivare.
Scarlett își jură, în partea a doua, că nu va mai fi niciodată înfometată, iar acesta era sentimentul multor americani la finalul crizei din anii ‘20 - ‘30, și era chiar sentimentul multor români la începutul anilor ‘90. Nimeni nu vrea să fie înfometat, iar asta face din Scarlett un personaj căruia îi porți un pic de milă și vrei să reușească. Reușește, dar nu fără pierderi colaterale pe parcurs.
Dacă ai luat tot filmul și l-ai remonta într-o versiune de vreo două ore pentru perioada actuală, cred că ar ieși o producție care mai poate sta în picioare câteva decenii de acum înainte. Sigur, ar fi un masacru la adresa cinematografiei, dar mai important mi se pare dacă e o producție care rezistă timpului sau nu.
Și, în prezent, nu rezistă. Este, cum ziceam, în portofoliul legendar al cinematografiei, iar ca noi să ne certăm în prezent pe el mi se pare futil și extrem de obositor.
Ce-am ratat să înțeleg din film
Mă bucur c-am văzut pe „Pe aripile vântului”, acum mă pot lăuda că am în palmares un titlu titanic din cinematografie, dar sunt câteva creații ceva mai moderne și mai bine structurate ca să înveți ceva, ca să te bucuri sau ca să te indignezi.
Așa că am căutat să înțeleg un pic mai bine contextul în care filmul e atât de criticat. Atitudinea a pornit sau a fost alimentată în perioada recentă de John Ridley, omul care a adaptat cartea „12 ani de sclavie” într-un film. Într-o opinie publicată în „Los Angeles Times”, el a spus că filmul ar trebui retras de pe platformă pentru moment. Atinge și subiectul rasismului, dar mai mult atinge subiectul cauzei sudiștilor:
„[...] romanțează Confederația într-un fel care dă legitimitate mișcării secesioniste ca și când ar fi fost mai mult, mai bun și chiar mai nobil decât a fost - o încercare sângeroasă de a-și menține «dreptul» de-a deține, vinde și cumpăra oameni”.
Am avut și eu sentimentul acesta, mai ales în prima jumătate a primei părți, iar vocea care a dat glas acestei credințe a fost a lui Gerald O’Hara. Și-a fost susținut de alții ca el, pentru ca un pic mai târziu să fie criticată atitudinea de către Rhett.
După ce-am văzut filmul și încă o oră de explicații despre sudiști, rasism și problemele care au dus la războiul civil din SUA, nu pot spune că știu tot. Dar pot spune că am înțeles un pic mai mult contextul în care bogații privilegiați din Sud au fost nemulțumiți de populismul celor din Nord.
Același populism se răspândea deja în Europa, cu țări ca Marea Britanie, Franța sau Danemarca abolind sclavia. Aici intervine și personajul Rhett. E om plimbat prin Londra, prin Paris, așa că a văzut „noua lume”. Ca el și alții din Nord.
Sigur, sunt o groază de alte lucruri de spus aici, dar nici nu e locul și nici eu nu-s omul care să se priceapă la așa ceva. Așa că îți las o analiză de pe YouTube despre contextul filmului, dar și contextul războiului. Prima parte e aici, în timp ce a doua, care cuprinde și „Pe aripile vântului”, e mai jos.
Cât despre decizia HBO Max de-a retrage filmul, rămân la ce ziceam mai sus: putea face acest gest lăudabil de-a adăuga context și fără să facă tam-tam cu „dat jos” și „reîncărcat”. Dar, la fel ca în filmul în cauză, scopul scuză mijloacele. Sau poate nu, nu mereu.
P.S.: Oare dacă un film ca acesta ar dispărea - de pe streaming, de pe DVD, de pe YouTube, fără să anunțe nimeni, fără scandal - am sesiza vreo diferență? Probabil că nu, tocmai de aceea și scandalul de acum e un foc de paie. O companie privată controlează drepturi de difuzare, în timp ce produsul despre care discutăm e o ficțiune bazată pe altă ficțiune (cartea). E un produs de divertisment și uită-te cât de repede ne-a adus la certuri stupide și teorii că, gata, a început cenzura.
31
21
