Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

VIDEO ​Corespondență de la Cannes: “Toți suntem niște zombies”. Despre filmele primelor zile

de Iulia Blaga     HotNews.ro
Vineri, 17 mai 2019, 12:52


Beanpole
Foto: Festival de Cannes
A 72-a ediție a Festivalulul de Film de la Cannes (14-25 mai 2019) aduce în Competiție filme realizate în mare parte de cineaști foarte cunoscuți. Printre alte recorduri, e pentru prima dată când pentru trofeu concurează cineaști care au deja două la Palme d’or – britanicul Ken Loach și belgienii Jean-Pierre și Luc Dardenne. După trei zile de festival, iată câteva impresii despre filmele văzute până acum.

Nu poți trage concluzii după doar trei zile, dar după titluri, nume și sinopsisuri, pare o ediție mai politică decât până acum. De pildă, e pentru prima oară când în Competiție e selecționată o cineastă africană – Mati Diop. Filmele selecționate în Competiție și Un Certain Regard (principalele secțiuni ale Selecției Oficiale) au o puternică încărcătură socială și politică, legată fie de conflictele lumii moderne, fie de problematica minorităților. Dardenne-ii se ocupă în “Le jeune Ahmède” de un tânăr arab care locuiește în Belgia și e pe cale să fie radicalizat.

Ladj Ly își plasează acțiunea din filmul său de debut “Les Misérables” (luat în Competiție) în suburbia pariziană Montfermeil (unde a crescut), denunțând dificultățile de integrare ale populației de culoare și arabe din Franța.

Până și evenimentele mondene, pentru care Festivalul de la Cannes e un etalon de opulență, au o mai puternică latură filantropică sau militantă decât în anii trecuți. Un exemplu e Gala haute couture Cinémoi Stars United for Good, unde s-au strâns fonduri pentru organizația Children Uniting Nations. Firește, continuă evenimentele legate de promovarea femeii, care completează interesul festivalului de a se ralia la concertul global și prin tematica filnelor selecționate.

Totuși, deși festivalul a acceptat anul trecut să furnizeze date concrete despre nivelul de reprezentare al femeilor în toate compartimentele sale, el nu e încă dispus (cum spunea delegatul său general Thierry Frémaux) să facă compromisuri artistice. Cu alte cuvinte, numărul selecționerilor femei din echipa festivalului e egal în acest an cu cel al selecționerilor bărbați, dar în Competiție au fost luate doar patru filme semnate de femei.

“Atlantique”

Pe unul l-am văzut ieri, se numește “Atlantique” și e realizat de Mati Diop. Nu mi s-a părut un film de Competiție, ci un fel de supă care amestecă nefericit realitatea (tema imigranților, diferențele de clasă din Africa, efectele imperialismului) cu policier-ul și credința în spirite prin intermediul tristei povești de dragoste dintre o senegaleză care trebuie să se mărite pentru bani și un muncitor care moare încercând să treacă oceanul spre Europa. Deși festivalul susține că nu are de gând să utilizeze alte criterii de selecție a filmelor decât valoarea artistică (deci că nu va lua un film doar pentru că e realizat de o femeie), să nu uităm că unul din filmele de anul trecut din Competiție semnat de o femeie, „Les filles du soleil”, al franțuzoaicei Eva Husson, a fost cel mai prost primit de critică.

Mai degrabă, festivalul încearcă să împace reprezentativitatea cinematografiei naționale în Competiție („Atlantique” e coproducție Franța/Senegal/Belgia) cu reprezentativitatea feminină. Compromisurile nu vizează egalitatea de gen, ci mai mult dorința (până la urmă firească) de a avea în vitrină filme naționale pe care festivalul consideră necesar să le promoveze.

Clip Atlantique:



“Les Misérables”

Printre aceste filme franțuzești pe care Cannes-ul le scoate în acest în prima ligă se numără “Les Misérables”, de Ladj Ly, cineast autodidact care, dacă nu ar fi avut norocul să urmeze un atelier de film organizat în Montfermeil, nu ar fi avut prea multe șanse de salvare. Comparația cu romanul lui Victor Hugo nu e întâmplătoare. Hugo își plasa parțial povestea din romanul său din 1862 în această suburbie săracă a Parisului care, spune Lady Ly, a rămas la fel de mizerabilă si azi.

Gonflând un scurtmetraj al său din 2017, Ladj Ly urmărește trei polițiști (doi cu experiență de 10 ani în cartier,altul novice) timp de două zile. Cineastul spune că nu a avut parti-pris-uri și că intenția lui a fost să arate că nici locuitorii, nici polițiștii nu sunt cu totul răi sau cu totul buni, dar se vede clar de partea cui e. Filmul denunță violența și agresivitatea poliției, ca și lipsa de interes a autorităților de a integra populația minoritară.

Inspirat din mai multe evenimente reale, puse cap la cap într-o poveste, filmul suferă de pe urma unui scenariu neconvingător în punctele esențiale, deși talentul regizoral al lui Ly e vizibil (mai ales în scenele filmate cu neprofesioniști). „Les Misérables” nu e „La Haine”, filmul care l-a lansat pe Mathieu Kassovitz în 1995, dar lansează un cineast francez de culoare, lucru rar în Franța.

Clip Les Misérables:


„The Dead Don’t Die”

Filmul care a deschis Cannes-ul în acest an e singurul (deocamdată) care are o latură mai frivolă. Dar „The Dead Don’t Die” nu e comedie, deși etalează umorul sec al lui Jim Jarmusch, detectat de la primul său film, „Stranger Than Paradise”, recompensat cu Camera d’or aici, la Cannes, în 1984. „Toți suntem niște zombies”, a spus Jarmusch la conferința de presă. Jarmusch vorbește despre moarte, consumerism, sfârșitul materialismului șamd prin intermediul unui film de gen în care sunt presărate diverse bombițe.

De pildă, polițiștii din mica localitate Centerville, interpretați de Bill Murray și Adam Driver, se trezesc de vreo două ori conștienți de faptul că sunt doar personaje într-un film. (Prima dată mai sună cum sună, dar a doua oară cam sună a cioacă.). Jarmusch are însă mai mult umor de atât, pe care îl exploatează când și când, deși odată ce primii zombies (Iggy Pop și Sara Driver, partenera lui Jarmusch) ies din mormânt obsedați de ce i-a obsedat o viață (“Coffeeeee!”), e redundant să repeți gluma cu WiFi, Xanax etc.

În spatele unei povești apocaliptice spuse în cheie comică, cu zombies care iau în stăpânire pământul în vreme ce extraterestraTilda Swinton e pescuită de frații ei din alte galaxii, se află gravitatea unei stări de fapt cu totul reale (care deja ne-a transformat în zombies, ne-a dezumanizat), dar și relația pe care Jarmusch însuși o are cu moartea. O teamă irațională pe care trebuie s-o îmblânzează adunând mulți prieteni la un loc (distribuția e de-a dreptul mirobolantă) și trăgând un chef.

Trailer „The Dead Don’t Die”:


„Sorry We Missed You”

Ken Loach e pentru a 14-a oară în Competiție cu un nou capitol din epopeea lui socială. La 82 de ani, are deja trofeul de la Cannes pentru „The Wind that Shakes the Barley” (2006) și „I, Daniel Blake” (2016). „Sorry We Missed You” e o nouă poveste cu englezi săraci care încearcă să se descurce cu gheata pe gât. Paul Laverty, scenarist cu care Loach lucrează de foarte mult timp, a imaginat o familie altfel ok din Newcastle, cu doi părinți care lucrează mult și doi copii care ar avea mai multă nevoie de ei.

Tatăl speră să strângă bani să ia o casă din ce va câștiga lucrând la o companie de livrări, în timp ce mama îngrijește bătrâni. Umorul din “I, Daniel Blake” lipsește (mă rog, umorul din “I, Daniel Blake” era o surpriză pentru un cineast ca Loach.). Povestea e redusă la replicile informale ale personajelor despre situația lor socială, ceea ce te împiedică să empatizezi cu ele. Cel mai uman personaj e cel al mamei interpretate cu suflet de Debbie Honeywood. Finalul fără speranță, care se întunecă literalmente sub ochii noștri, ne face să înțelegem imediat că și personajele lui Loach se vor transforma într-un viitor apropiat într-un fel de zombies.

Clip Sorry We Missed You:


„Bacurau”

Am lăsat la final cele mai bune două filme văzute până acum, unul în Competiție, altul în Un Certain Regard. Filmul brazilian „Bacurau”, de Kleber Mendonca Filho și Juliano Dornelles (al doilea film cu care Filho ajunge în Competiție după “Aquarius”, în 2016), extinde câmpul de manifestare al acestui critic de film devenit regizor (în anii trecuți îl vedeam la proiecții.).

Brazilia de azi, cu dificultățile ei sociale și politice, transpare printr-un cocktail foarte proaspat de distopie, western și fantasy. Acțiunea se petrece, ni se spune, câțiva ani de-acum înainte, într-o localitate (Bacurau) condusă de un primar corupt, care controlează rezervele de apă și nu e interesat decât să fie reales în funcție. Când acesta aduce un grup de americani bogați (conduși de un lider psihopat, interpretat de Udo Kier) să facă safari și să vâneze locuitorii ca pe gazele, populația își regăsește rezervele de putere și reechilibrează balanța.

Filmul o are în distribuție și pe Sonia Braga (eroina din “Aquarius”), acum în postură de doctoriță voluntară și ușor alcoolică. Vitalitatea ei e una din rezervele de energie ale filmului. Poate că „Bacurau” nu a avut la Cannes primirea avută de „Aquarius”, dar se cere revăzut. Ken Loach spunea acum 20 de ani la Cannes (scenaristul lui Paul Laverty își amintește) că un film e ca un aisberg, ce e mai important e dedesubt. „Bacurau” e un astfel de film. Inventivitatea lui formală ascunde zone mult mai interesante.

„Beanpole”

Kantemir Balagov (cineast rus născut în săraca zonă a Caucazului, dar școlit în cinema de Alexander Sokurov), revine în Un Certain Regard (unde a luat Premiul FIPRESCI în 2017 cu „Tesnota” / „Closeness”) cu un film care putea la fel de bine să fie și în Competiție. Inspirat din „The Unwomanly Face of War”, al scriitoarei premiate cu Nobel Svetlana Alexeevici (am pus titlul în engleză pentru că nu cred să existe o ediție în română), „Dîlda” / „Beanpole” e o poveste puternică și foarte frumoasă vizual despre două femei în Leningradul anului 1945.

Am aflat că acest cineast de 27 de ani, interesat de universul feminin, și-a construit filmul folosind o migăloasă documentare, care se vede și din scenariu, și din scenografie, costume – până și in imagine. „Când am citit jurnalele oamenilor din acea vreme, am observat cu surprindere că erau înconjurați de culori puternice”, spune regizorul în notele de producție ale filmului. Poate părea surprinzător (nu doar la un elev al lui Sokurov) să nu faci un film în alb-negru ori sepia despre anul 1945, într-o țară distrusă de război, ci să folosești roșu, verde și ocru în aproape fiecare cadru.

Povestea celor două tinere femei care s-au reîntors de pe front cu mari traume interioare într-un oraș făcut praf, printre oameni care fiecare a pierdut pe cineva, unde aproape zilnic cineva se aruncă sub tramvai vorbește nu doar despre supraviețuire, dar și despre ce înseamnă războiul. Nu aflăm mai deloc amintiri din prima linie sau din spatele frontului. Războiul e partea nevăzută a aisbergului, de o întunecime atât de profundă încât depășește pierderile umane din imediat, răniții și traumele. E confruntarea cu o forță distrugătoare al cărei suflu are o putere incalculabilă. Dimensiunile ei aproximative le putem aprecia văzând efectele în viețile personajelor, mai ales ale celor două femei care împrumută mult din personajele lui Cristian Mungiu din „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, respectiv „După dealuri”.

Filmul e produs de Alexander Rodnianski (influentul producător, care are relații și peste Ocean, a produs si „Loveless”, de Andrei Zviagințev), “Beanpole” își face un titlu de glorie (am aflat din caietul de presă și am văzut apoi pe ecran) din faptul că n-a inclus în nici un cadru fotografii cu Lenin ori Stalin. Îl voi întreba pe Balagov de ce la interviul programat azi.

Trailer Beanpole:






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















1534 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version