În urmă cu o sută de ani, în 14 iulie, se năștea Ingmar Bergman, unul dintre cei mai mari regizori ai lumii, a cărui operă tenebroasă, adeseori dificil de accesat, continuă să fascineze, scrie AFP.
Născut în 1918 la Uppsala, în nordul capitalei Stockholm, acest fiu de pastor luteran a regizat aproape 60 de file între 1946 și 2003, printre care "Strigăte și șoapte" (1972), "Scene dintr-o căsnicie" (1973), "Sonata de toamnă" (1978) sau "Fanny și Alexander" (1982), testamentul său artistic.
La 11 ani de la moartea sa, la vârsta de 89 de ani, în locuința sa din Fårö, insula din marea Baltică ce a fost decorul celebrului "Persona", rămâne pentru cei mai mulți pictorul tulburarilor, fantasmelor, nebuniei și rătăcirilor conjugale. Ca într-o oglindă, la Bergman Eros și Thanatos se păcălesc în continuu unul pe altul.
"Esențialul educației noastre s-a bazat pe principiile păcatului, mărturisirii, pedepsei, răscumpărarea păcatului și iertarea", scria el, în cartea autobiografică "Laterna Magică".
De la "Criza" la "Sarabanda", ultimul său film, acest geniu al imaginii care iubea femeile și le filma magistral, detesta moartea filmându-i magistral reprezentările, a sculptat o metafizică a tensiunilor umane unde Dumnezeu este atât puternic cât și absent, lăsând singure în lume conștiințele îndurerate, între strigăte șoapte.
"Ingmar săpa adânc în propriile sale experiențe, în trecutul său (...). Într-un fel, a rămas la primii săi zece ani", crede Anna Bergman, care a fost nora și costumiera sa.
În anii 1950 cucerește scena internațională unde publicul cade pradă "exotismului scandinav" cu limba sa barbară, cu femeile emancipate, peisajele sălbatice, precum și cu reprezentarea "naturală" a nudității, care stârnește și scandaluri.
"Este adeseori asociat în străinătate cu filme sumbre, în negru și alb, cu ritm lent și planuri strânse, dar nu este decât o parte a adevărului. În Suedia, este preferat "Fanny și Alexander", operă a copilăriei multi-oscarizată și difuzată în fiecare an de Crăciun la televiziunea suedeză”, reamintește Anna Bergman.
Deoarece nimeni nu a fost niciodată profet în țara sa.
"Cariera lui Bergman coincide cu dezvoltarea statului providențial suedez. Suedia a cunoscut un avânt politic, social și economic excepțional în anii 1940, 50 și 60 (...). Și avem acest regizor care ne reamintește că putem fi și angoasați, că putem divorța sau avea relații dificile cu părinții noștri, că Dumnezeu ne lipsește. În astfel de momente, nu ai chef să îl auzi", spune Jan Holmberg, directorul Fundației Bergman.
În alb-negru și apoi în culori, Ingmar Bergman alternează compoziții simbolistice ("A șaptea pecete") și apoi clasice ("O vară cu Monika", "Scene dintr-o căsnicie", "Sonata de toamnă", "Strigăte și șoapte", "Fanny și Alexander"), alături de experimente inclasabile precum "Persona", care se numără azi printre capodoperele celei de-a șaptea arte.
A semnat zeci de puneri în scenă pe piese de Molière, Shakespeare, Ibsen și Strindberg. Între 1963 și 1966 conduce Teatrul Dramatic Regal din Stockholm.
Considerat de Woody Allen "cel mai bun regizor" din istoria cinemaului, Bergman primește trei Oscaruri pentru cel mai bun film străin, în 1960 pentru "Izvorul fecioarei", anul următor pentru "Printr-o sticlă întunecată" și în 1983 pentru "Fanny și Alexander". Cannes îl va onora în 1997 cu "Palme des palmes".
Și regizorul avea modele. "Când filmul nu este document, este vis. De aceea, Tarkovski este cel mai mare dintre toți". "Fellini, Kurosawa și Buñuel navighează și ei în aceleași ape ca el".
A oferit cele mai frumoase roluri unor actrițe precum Harriett Andersson și Liv Ullmann, "Stradivariusul" lui. A avut aventuri cu mai multe dintre actrițele cu care a lucrat, s-a căsătorit de cinci ori și a avut nouă copii.
