Cel mai nou film al lui Giuseppe Tornatore intra in lumea evaluatorilor si a licitatiilor de arta pentru a construi drama romantica a unui om care devine victima propriilor iluzii estetice. Cand il ai pe Geoffrey Rush in rolul principal, poti fi sigur ca masina merge aproape singura. Dar n-ar trebui sa te bazezi doar pe asta.
Giuseppe Tornatore (ramas in mintea multora ca autorul lui “Cinema Paradiso”) imagineaza o poveste din zilele noastre petrecuta exclusiv intr-o lume la care majoritatea dintre noi nu avem acces: opere de arta scumpe, licitatii cu doamne stafidite sub machiaj, restaurante luxoase, apartamente care arata ca niste hoteluri, chelneri binecrescuti si clienti care vorbesc din varful buzelor.
In aceasta lume traieste, ca sub un clopot de sticla, Virgil Oldman. Numele de familie ii tradeaza nu doar varsta, ci si ansamblul unor reguli de conduita care il tin departe de lumea reala si care par din alta epoca. Prin intermediul unui prieten care liciteaza la fiecare noua sedinta (prieten interpretat de Donald Sutherland), Oldman a achizitionat in timp atat de multe portrete feminine incat a umplut cu ele un salon inalt. Aceasta pare sa fie singura lui experienta cu sexul opus.
Doar picturile beneficiaza de atingerea degetelor lui Oldman. In relatiile de zi cu zi acesta poarta manusi fine de piele, si atingerea omeneasca ii provoaca repulsie. Locuieste singur, intr-un apartament imens lipsit de urme de viata. Nici o soseta aruncata pe jos, nici o farfurie murdara lasata pe masa – totul e perfect.
Data fiind mizantropia acestui estet indragostit in mod aproape pervers de figurile feminine pe care le acumuleaza in camera-safe din spatele dulapului cu manusi, e greu de crezut ca el se va imprieteni cu un tanar mecanic (Jim Sturgess) care, in timp, ii devine si confident.
Filmul te cuprinde ca o apa calda inca de la inceput, pentru ca Tornatore s-a inconjurat de profesionisti - scenograful Maurizio Sabatini (“Viata e frumoasa”), autorul costumelor Maurizio Millenotti (“E la nave va”, “Burta arhitectului”,”Patimile lui Hristos”), directorul de imagine Fabio Zamarion cu care Tornatore a mai lucrat pentru “La sconosciuta”, legendarul compozitor Ennio Morricone.
E placut sa te uiti la ecran. Pe langa eleganta interioarelor, fiecare cadru e construit cu atentie pentru regulile simetriei, iar decupajul imprima un ritm de plimbare autumnala. In universul ordonat in care Oldman acumuleaza tablou dupa tablou, aparitia unui telefon de la o misterioasa posibila clienta e picatura care va rasturna totul.
Necunoscuta se numeste Claire Ibbetson si, cu voce trepidanta, ii spune lui Oldman ca ar fi interesata sa vanda diverse obiecte din palatul defunctilor parinti. N-ar dori sa le evalueze?
Asa incepe un joc misterios care il va face pe Oldman sa renunte la principiile sale riguroase si sa devina tot mai interesat de posesoarea vocii. Cata vreme Claire nu se arata la fata, jocul e interesant si pentru spectatorul care are libertatea de a-si imagina propriul scenariu si de a se complace in mister.
Dar cand cartile incep sa se intoarca, povestea incepe sa se ordoneze intr-o singura directie, iar interesul nostru sa descreasca pe masura ce Oldman e tot mai subjugat de tanara femeie.
Dezvrajindu-ne inaintea lui, ne vine mai usor sa ne dam seama de amanunte care lui ii scapa, de pilda, strania duplicitate a prietenului mester care incepe sa construiasca un automaton (vezi “Hugo”) din rotite gasite de Oldman in palatul parasit al lui Claire. Sau altele pe care nu le mai spunem ca sa nu stricam putinele surprize ale povestii.
Daca deznodamantul nu are impactul la care, probabil, Tornatore se asteapta, e pentru ca povestea mizeaza, ca si Oldman, totul pe o singura carte, cu destul de putina subtilitate. Lipsa de imaginatie (cauzata poate de graba de a filma un scenariu incomplet) il determina pe regizorul-scenarist sa adune buchet, la final, toate personajele desi nu s-a obosit sa presare indicii importante pe traseu ori sa isi justifice intr-un fel, retrospectiv, alegerea.
Astfel, drama eroului suna la fel de vatuit ca o criza de nervi refulata din bunacrestere. Simbolismul ceasurilor si acordurile lui Ennio Morricone o fac sa sune si mai inutil melodramatic. Unde mai pui ca muzica aminteste de “A fost odata in America”, iar comparatia nu e flatanta pentru Tornatore.
“Oferta irezistibila” e un film mediu; e lucrat curat si jucat cum trebuie, dar ii lipseste viata. N-o fi fost cu intentie, dar e exact ca eroul sau. Elegant si insipid. Nici pervers, nici prea intelectual, nici ireverentios, nici dramatic, nici sofisticat, nici grotesc – doar politicos si binecrescut.
Iar cu titlul pe care il are, o sa se afunde in uitare cu un saculet de nisip agatat de gat. Cum ii spunea filmului in care Geoffrey Rush e evaluator de arta?.... Nu conteaza. Pe micul ecran filmul o sa dea foarte bine.
“Oferta irezistibila”/”The Best Offer” – de Giuseppe Tornatore, cu: Geoffrey Rush, Jim Sturgess, Sylvia Hoeks, Donald Sutherland. Premiera romaneasca 19 iulie 2013
0
1
