România are peste 45.000 de copii în sistemul de protecţie, iar pentru cei mai mulţi dintre ei este o provocare să-şi găsească sensul în viaţă când încă au întrebări esenţiale rămase fără răspuns. Am stat de vorbă cu Gabriela Stere, voluntar Ajungem MARI, despre problemele pe care le întâmpină copiii şi tinerii din centrele de plasament, dar şi despre transformările extraordinare pe care le trăiesc atunci când primesc atenţie constantă şi afecţiune.
Sunt 3 decenii deja de când imaginile din orfelinatele groazei din România făceau înconjurul planetei şi şocau audienţa. Din fericire, lucrurile acelea acum nu mai există. Condiţiile în sistemul de protecţie s-au îmbunătăţi considerabil în ultimii ani. Sunt însă lucruri care rămân neschimbate indiferent de trecerea timpului: temerile, traumele, durerile pe care le resimt copiii ajunşi în sistemul de plasament.
Sunt 8 ani de zile însă de când voluntarii Ajungem MARI, unicul program naţional care susţine pe termen lung educaţia copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi şi din medii defavorizate, încearcă şi reuşesc să schimbe destinele multora dintre aceştia. Iar pentru asta, în fiecare an, are loc un proces de recrutare de noi voluntari care să se alăture celor care au ales să rămână în proiect de la un an la altul şi să îi pregătească pe copii pentru o viaţă independentă. 3.000 de copii din centrele de plasamen au nevoie ca de aer de oameni buni care să le arate drumul. Înscrierile se fac pe site-ul asociaţiei până pe 20 septembrie.
Gabriela Stere este unul dintre oamenii care a înţeles că este nevoie de un sat ca să creşti un copil, aşa că de 6 ani merge săptămânal la copiii din centrele de plasament ca să îi ajute la teme, să facă tot felul de activităţi cu ei şi, mai presus de orice, să le fie sprijin moral şi emoţional. Am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări despre activitatea ei ca voluntar şi am aflat nu doar ce înseamnă să îţi dedici timpul copiilor din sistemul de protecţie, ci şi cât de mult li se pot schimba vieţile în acest fel.
Gabriela, cum ai ajuns să faci voluntariat în centre de plasament?
Poate părea neobişnuit răspunsul meu, dar totul a pornit de la o criză de identitate. Aveam 26 de ani şi nu ştiam ce e cu mine pe acest Pământ, care este scopul meu. Voiam să fac ceva care să conteze în mod real, să aducă o diferenţă, iar când am aflat de programul Ajungem MARI mi-am dat seama că acolo aş putea afla mai multe despre toate aceste lucruri. Acum, după 6 ani de când am devenit voluntar, simt că m- am dumirit cât de cât cum merg lucrurile.
Care este lucrul care te-a ajutat să te lămureşti?
Sunt multe de spus. Când ajungi într-un centru de plasament sau o casă de tip familial printre primele lucruri pe care le observi sunt lipsa de perspectivă asupra vieţii pe care o au copiii şi tinerii din sistem şi lipsa modelelor. Până la urmă imitaţia este o modalitate prin care noi, oamenii, ne construim propria persoană.
Apoi, începând să lucrez cu ei, să îi ajut la teme sau să le pregătesc tot felul de activităţi, am simţit cât de mult au nevoie de confesare şi să fie înţeleşi. Au nevoie de apartenenţă, de afecţiune, de încredere reciprocă, de susţinere.
Ce poate fi mai frumos decât să vezi că acei copii cu care lucrezi sau ai lucrat pleacă liniştiţi în viaţă, ies din sistem capabili să se descurce pe cont propriu şi să îşi croiască un drum de care să fie mândri, mulţumiţi?
Simt că e ceva mai mult în spate. Ai vreun caz anume care ţi s-a lipit de suflet?
Fiecare caz ţi se lipeşte de suflet. Fiecare copil are o poveste şi un drum care te fac să vrei să fii şi tu în povestea aceea şi să-ţi aduci aportul pozitiv.
Este însă, într-adevăr, un băiat, tânăr de acum, de a cărei evoluţie sunt extrem de mândră. O să-i spun Radu pentru că ţinem foarte mult la protejarea identităţii tuturor celor cu care lucrăm.
Radu a ajuns în sistemul de protecţie la vârsta de 6 ani, după ce mama s-a recăsătorit, a făcut alţi copii cu acest bărbat extrem de agresiv, iar pe primul ei copil l-a scos din casă. Era urmărit de aceleaşi şi aceleaşi întrebări: “De ce l-a dat doar pe el, iar ceilalţi fraţi au rămas? De ce a mai făcut alţi copii dacă erau prea săraci şi nu puteau avea grijă de ei?” Cu toate aceste dureri în el a ajuns la un asistent maternal unde a trăit alte suferinţe. Nu în casa persoanei care îl avea în îngrijire, ci pe stradă, unde ceilalţi copii l-au transformat în ţinta cuvintelor grele.
A ajuns apoi într-un apartament de tip familial. Acolo m-am întâlnit şi eu prima oară cu el, pe când avea 13 ani. Am început să lucrăm pentru şcoală, a apărut ulterior nevoia de a vorbi şi despre alte subiecte ce îl măcinau, mai ales că îmi povestea că nu are cu cine să vorbească pentru că ceilalţi adolescenţi râdeau de el.
Începutul nu a fost uşor. Era timid, timorat, repeta obsesiv anumite cuvinte şi se ascundea chiar sub pat în unele momente. A văzut însă că timpul trece, iar eu continui să mă întorc, săptămânal, la aproximativ aceeaşi oră. Asta i-a dat încredere să se deschidă. A înţeles că plecarea după întâlnirea săptămânală nu vine la pachet şi cu abandonul şi că sunt acolo pentru el.
Împreună am trecut şi peste poate cel mai complicat moment din toţi aceşti ani, când a vrut să abandoneze şcoala. Şi nu era doar un gând răzleţ, ci o decizie aproape finală. Rămăsese repetent de 2 ori şi era convins că scenariul se va repeta şi a treia oară. Am lucrat împreună, a trecut clasa şi a revenit asupra deciziei. Îmi place să cred că am avut şi eu un aport şi că susţinerea mea morală l-a ajutat şi l-a motivat să continue.
Acum are deja 19 ani. Este la o şcoală profesională şi are şi un job part-time. Ţinem în continuare legătura, vorbim la telefon săptămânal şi organizăm lunar ieşiri în parc.
Ce te motivează cel mai mult în activitatea ta de voluntariat? Presupun că nu e tocmai la îndemână ca de 6 ani să îşi asumi săptămânal întâlnirile cu copiii.
Aşa este, nu e mereu simplu. Uneori dispare cheful de voluntariat, dar nu e vorba doar despre chef aici. Este vorba că nu pot să dispar din viaţa cuiva aşa, pocnind din degete şi nici nu vreau. Mi-a fost greu să păstrez limite de afecţiune, de ajutor. Poate părea aiurea să spun asta, dar atunci când oferim e necesar să fim atenţi să fim constanţi. Dacă cantitatea de afecţiune sau ajutor variază după cum avem noi chef asta duce la un nou dezechilibru în viaţa copilului, mai ales că percepţia lui este şi aşa afectată de trecutul dureros.
Revenind la motivaţii, energia şi bucuria copiilor, precum şi impactul pozitiv observabil sunt cele mai mari motivaţii pe care le am în acest proiect. Văd cum se îmbunătăţeşte percepţia lor asupra vieţii şi educaţiei. Copiii simt că au un sprijin real. Am observat că ei percep voluntarii Ajungem MARI ca pe un punct de sprijin în vieţile lor, ca de exemplu atunci când au o dorinţă care pare foarte îndepărtată – mers la înot sau la cursuri de box – iar aceasta se îndeplineşte.
Cum poate ajunge cineva voluntar pentru aceşti copii? Există vreun sistem anume de selecţie?
Sigur că da. Selecţia se face anual, iar voluntarii care intră în proiect trebuie să îşi asume că rămân alături de copii pe toată perioada modulului. Sunt 8 luni de zile în care merg săptămânal în centrul de plasament sau apartamentul de tip familial şi petrec 2 ore cu copiii de acolo. Îi pot ajuta la teme, pot face activităţi educative şi distractive cu ei, pot merge cu ei în parc, la muzee sau în alte locuri interesante. Sunt o mulţime de feluri în care le pot fi alături, trebuie doar să vrea să fie alături de ei.
Perioada de recrutare a început deja. Înscrierile se fac până la jumătatea lunii septembrie, pe site şi apoi începe procesul efectiv de selecţie. Se face o testare psihologică, se dă un interviu, se face un training, iar lucrul efectiv începe din 15 noiembrie şi durează până pe 30 iunie, asta dacă nu vrei să continui şi peste vară. Mulţi dintre noi o facem. Cum spuneam, copiii aceştia au nevoie ca de aer de stabilitate, aşa că noi reprezentăm un pilon de încredere pentru ei.
