În 1989 scandarea „Noi suntem poporul” a impresionat oameni din întreaga lume. Era sloganul manifestațiilor populare din Germania de Est care au doborât Zidul Berlinului și au pus capăt războiului rece. Aproape 30 de ani mai târziu, aceeași scandare poate fi iarăși auzită pe străzile Germaniei estice - însă într-un context nou și tulburător. A devenit strigătul de luptă al manifestanților anti-imigrație, având legături cu extrema dreaptă, potrivit Rador, care citează Financial Times.
În Chemnitz, un orășel din estul Germaniei care a devenit epicentrul protestelor, un profesor pensionar și totodată manifestant îmi explica joi: „Am fost în primul rând în 1989 și astăzi este exact același spirit. Aceeași mânie profundă împotriva guvernului.” Un alt pensionar și-a amintit că în 1989 guvernul est-german îi numise pe manifestanți „o gloată scăpată de sub control” și a adăugat că „guvernul Merkel folosește acum fix același limbaj”.
Această comparație între revoluția democratică din 1989 și mitingurile anti-imigranți de astăzi îi va frapa pe mulți ca fiind ceva grotesc. Politicienii germani de centru lansează în schimb avertismente privind similitudini cu anii '30, evidențiind faptul că unii manifestanți au făcut salutul nazist pe străzi. Însă analogia cu 1989 dă totuși de gândit, dintr-o anume perspectivă importantă.
Revolta din Germania de Est fusese declanșată de transformări profunde din afara țării - și mai presus de toate din Uniunea Sovietică. În mod similar, actualul puseu naționalist și populist din Germania este parte a unei cotituri mai ample în politica internațională
În 1989 ascensiunea liderului reformist al URSS Mihail Gorbaciov a subminat în mod fatal guvernul est-german, care era în esență un client al URSS. Astăzi, guvernul german se simte încă o dată zdruncinat de o preschimbare fundamentală în politica țării de la care își căuta în mod tradițional inspirația - numai că de data aceasta schimbarea a avut loc la Washington în loc de Moscova.
Marele influx de peste un milion de refugiați și emigranți în Germania a avut loc în mare parte în 2015. Donald Trump a fost ales președinte al SUA un an mai târziu. Așa cum în 1989 se presupunea că dl Gorbaciov simpatiza cu manifestanții pro-democrație din Germania de Est, tot așa simpatizează acum dl Trump cu mișcarea anti-imigranți din Germania și, în general, cu forțele naționaliste din întreaga Europă.
Într-o serie de mesaje pe Twitter și de declarații sarcastice, președintele SUA a clarificat că el consideră dezastruoase politicile pentru refugiați ale cancelarului Angela Merkel și că deopotrivă salută și se aștepta la revolta politică din Germania. Preferințele dlui Trump sunt într-atât de clare încât Sigmar Gabriel, până anul acesta ministru de externe al Germaniei, a acuzat SUA că urmărește o „schimbare de regim”.
Însă analogia cu 1989 nu ar trebui împinsă prea departe. Panica de care fusese cuprins politburo-ul est-german la acea dată nu are vreun corespondent în Berlinul de astăzi. Miniștrii sunt îngrijorați de evenimentele din Chemnitz. Dar nimănui nu-i este teamă că va fi măturat de la putere.
Cu toate acestea, evenimentele din Chemnitz constituie fațada necizelată a unei transformări mai ample din politica germană. Opoziția oficială în parlamentul german o constituie acum Alternativă pentru Germania (AfD), un partid populist anti-imigranți. Unii dintre liderii lui încurajează acțiuni extraparlamentare și gesturi justițiare.
Atunci când susținerea pentru extrema dreaptă era mai mică de 5%, autoritățile germane nu aveau dificultăți în a o monitoriza și combate. Însă guvernul apreciază acum că în zone precum Chemnitz aproximativ 25% din populație susține sau simpatizează cu AfD. Acest fapt a generat neliniște în privința sprijinului de care s-ar putea bucura extrema dreaptă la nivelul poliției și al altor instituții ale statului.
Ascensiunea AfD și furia vizibilă de pe străzile Germaniei au contribuit la apariția senzației că o epocă se apropie de sfârșitul ei. Dna Merkel s-a chinuit multe luni pentru a pune pe picioare o coaliție de guvernare. Până și unii susținători ai ei o descriu ca fiind epuizată și zdruncinată de ura pe care a întâlnit-o în estul Germaniei cu ocazia ultimelor alegeri.
Iar provocările la adresa dnei Merkel vin acum și din interiorul UE, pe care Germania o încurajează de multă vreme să fie un bastion al valorilor liberale. Intrarea naționaliștilor și populiștilor la guvernare în Italia, Ungaria, Polonia și Austria înseamnă că naționaliștii Germaniei sunt parte a unui mai larg contraatac european împotriva ortodoxiei liberale.
Atunci când dna Merkel privește în jur la masa Consiliului European, ea vede acum mai mulți inamici ideologici. Cel mai coerent dintre ei este Viktor Orban, premierul Ungariei. El era în 1989 liderul unei mișcări anticomuniste, pro-democrație, însă acum propovăduiește noul stil de autoritarism naționalist care plasează sentimentele anti-refugiați chiar în centrul politicii. Dl Orban declara recent că: „În 1990 noi vedeam Europa ca fiind viitorul. Acum, noi suntem viitorul Europei.”
Establishment-ul politic de la Berlin nu are nici cea mai mică intenție de a ceda viitorul Europei unor naționaliști precum dl Orban sau AfD. Însă oficialii și politicienii germani sunt conștienți că sunt implicați din nou într-o luptă.
În 1989 cauzele liberală și naționalistă erau aliate în lupta pentru democrație în Europa de Est. Acum, cele două ideologii sunt opuse. Bătălia dintre liberalism și naționalism se poartă la nivel internațional. Ea se desfășoară de asemenea și pe străzile unor orășele din Germania. (Financial Times-preluare Rador)
