Despre Lucilio Vanini, e foarte posibil să nu fi auzit cei mai mulți dintre voi. Nu face nimic! De asta suntem noi aici, ca să reparăm aceste neajunsuri care vă faultează vouă setea de cunoaștere. Prin urmare, azi vom vorbi despre acest italian care a venit cu niște idei de stătea mâța`n coadă, uitând probabil că trăia în secolul greșit, respectiv secolul al XVII-lea. Numai bine ca să îl uite mai toată lumea.
Meteorica sa trecere prin viața științifică, dar mai ales prin viață pur și simplu, a început în anul 1585, undeva pe lângă Lecce. Încă din fragedă pruncie, Vanini ăsta a dovedit o inteligență ceva de groază. Așa se face că, la 14 ani, intra la Universitatea din Napoli, iar la 21 deja își luase un doctorat în drept. A studiat apoi și teologia, filosofia și medicina, iar prin anii ăia ai tinereții a dezvoltat el o mare obsesie. Mai precis, să îi pună pe jar pe mai marii Bisericii Catolice cu ideile sale, și să îi părpălească la foc mărunt. Asta a picat tantoi pe tantoi, căci fix asta intenționa și Biserica cu el. Să mai spună cineva că marile spirite nu gândesc la fel.
Greu de ucis, varianta renascentistă
Ideile sale sunt greu de urmărit, la fel cum greu de urmărit era și el de către Inchiziție. Nu stătea locului o clipă, fugea de colo colo, din oraș în oraș și din țară în țară, schimbând adesea identitatea, de scosese sufletul din bieții agenți ai Inchiziției, pe care i-a purtat în turul complet al Europei Occidentale.
De ce spuneam că sunt greu de urmărit? Pentru că, pe de o parte, omul mai că nu purta un tricou mare pe care să scrie „Sunt ateu și bad mother fucker!”, iar pe de altă parte tot încerca să dreagă busuiocul, punându-se bine cu Biserica. Că nu prea îi reușea partea a doua, reiese din bășcălia subtilă pe care o insera adesea în textele sale chipurile religioase. Că avea tot mai mulți pitici pe creier, putem deduce și din faptul că și-a schimbat numele în Iulius Cezar. Mă rog, Giulio Cesare Vanini, că el nu vorbea româna.
Ghinionul său a fost acela că se născuse într-o perioadă în care ideile filosofice periculoase începuseră să bolborosească mai peste tot prin Europa, cu o viteză direct proporțională cu cea cu care Biserica se lansase în ample campanii de despădurire, în scopul ridicării de ruguri. Influențat de mari gânditori precum Pietro Pomponazzi sau Julius Scaliger (vom vorbi și despre ei la un moment dat), puștiul Vanini a început gândească, dar mai ales să trăiască, periculos, ba chiar am putea spune că pe muchie de cuțit.
Una dintre ideile cu care a reușit să producă stări de amețeală, leșin și crize de apoplexie în rândul Bisericii a fost aceea că universul (includem aici și pământul și ce e dincolo de el) este guvernat de legi fizice, nicidecum de o putere supranaturală. Ba mai mult, religia era o formă de control a populației naive, creată de niște impostori avizi de putere și de aur. Putea la fel de bine să se ducă în fața lui Mike Tyson și să îi cârpească ăluia o palmă. Cam ăsta era echivalentul. Oricum, treaba e dubioasă rău, căci, așa cum spuneam, el tot încerca să scrie și texte pro, nu doar anti, religioase.
Când să schimbi și tu poziția, hop te arde Inchiziția
Cea mai importantă idee de abia acum vine, căci am păstrat ce era mai bun la final. Vanini s-a apucat să vorbească și despre evoluție. A fost primul european care a spus că oamenii și primatele au un strămoș comun. Adică, își depășise timpul cu vreo 250 de ani, pe când neica Charles Darwin nu era nici măcar în stare de proiect.
Apropo, vedeți că nu Darwin a fost cel care a spus asta în Originea Speciilor. De fapt, el nu a spus nimic acolo despre om. Doar o frază, la final, în care își exprima speranța că se va face lumină și asupra istoriei evolutive a omului. Thomas Huxley a scos maimuța la defilare. Ăsta a produs scandalul mediatic din secolul XIX-lea, nicidecum Darwin. Când a scris și Darwin despre așa ceva, era fumată treaba și nu se mai agita nimeni. Asta așa, ca o paranteză, în caz că nu știați.
Una peste alta, ipotezele lui Vanini erau trase rău de tot de păr dar, na, aveți și voi în vedere perioada în care el vorbea despre așa ceva.
Trecem peste faptul că el nega Creația. La câte scrisese el, parcă mai conta una în plus? El susținea că primele forme de viață au apărut spontan, din Pământ, apoi au fost capabile de transformare. În cazul omului, el sublinia asemănările cu maimuțele nord-africane, singurele pe care, cel mai probabil, le și văzuse.
Ca să nu o lungim prea mult, vom spune că Inchiziția a apreciat opera maestrului, așa că a pornit pe urmele sale ca să îi ia un interviu. Am putea spune chiar că își dorea cu ardoare, pardon de expresie, să dea de el. L-ar fi găsit în 1619, undeva prin Franța, unde autoritățile deveniseră suspicioase că un tânăr de doar 33 de ani, pe nume Pompeo Uciglio, băiat foarte citit de altfel, nu reușea să explice nimănui de unde venea și cu ce se ocupase în trecut. Ba mai mult, semăna al naibii de bine cu personajul din toate afișele alea intitulate „Wanted Dead or Alive”, care erau distribuite de clerici.
De aspectele astea biografice s-au ocupat Inchizitorii. Procesul a fost scurt, iar decizia inițială a fost să i se taie ăstuia limba. După ce s-a prins judecătorii că, de fapt, omul se exprima la fel de bine și în scris, au revizuit pedeapsa și au ordonat să fie perpelit bine, adică să fie pus pe rug. N-aveau ăia chef de încă un Giordano Bruno, că tot ajunseseră contemporanii să îi compare. De fapt, chiar am putea spune că Vanini a fost un echivalent al lui Bruno, în ceea ce privește naturalismul. Că nu s-au bucurat de același impact mediatic, asta e altă poveste.
2
4
