Este fără doar și poate meritul celui ce-l citește pe Homer să se lase purtat de cuvintele, înțelesurile, alegoria, stilistica și rațiunea frumoasă a poetului care a educat o întreagă civilizație grecească! Căci fără de acesta, fără ale sale opere, Iliada și Odyseea, fără sculpturile sale literare plămădite în timpurile întunecate ale istoriei omului, cultura europeană nu ar fi simțit niciodată gustul utopiei, simțul pentru grandios, pentru o morală cuviincioasă și demnă de cinste, pentru adevărul istoric al celor întâmplate.
A noastră meditațiune va ține cont de următoarele criterii, acolo unde discursul poate să se exprime prin cele mai concrete idei, netulburate de unele detalii care țin ascultătorul într-o contemplare fără de concluzii. Astfel, excursul se va limita doar la demonstrarea că Homer, prin natura poemelor sale, exprimă nu doar un ideal în ansamblul verbal al personajelor, în natura vorbirii eroilor, dar însăși expunerea acestei facultăți înalte este văzută de poet drept o înzestrate, întâi de toate, naturală pentru om, și virtuoasă, apoi, pentru cel ce-și exersează cu dârz această capacitate divină.
În paralel cu exprimarea, statutul poetului denotă, pentru început, existența oricărei plămădiri verbale virtuoase, capabile să povestească și să discearnă adevărul faptelor din trecut. Poetul este un orator, întâi de toate, apoi un istoric care, prin aportul memoriei sale, povestește evenimentele eroice din trecutul uman. Inspirația este esența cântătorului de fapte, iar Muza este cea care asigură nu doar veridicitate spuselor poetului, ci și călăuzire înspre Adevăr, înspre realitatea evenimentelor cântate de aed. În Odyseea, Demodocus, poetul orb de la curtea regelui fenician Alcinou, este ascultat cu răbdare și luare-aminte de către mesenii adunați în jurul său. Cu fiecare vorbă adusă de acesta în prim-plan, cu fiecare cânt despre Războiul Troian amintit, prin vocea sa puternică, tot mai mult Odysseu se întristează; fiindcă primul îi oferă memoria celui din urmă, o memorie uitată, îngropată, odată cu acostarea eroului pe plaja fenicienilor. Ajuns la mal, el va fi dezbrăcat, lipsit de hainele expediției sale și de bunurile de care era înconjurat. Alegoria prezentă în Cântul al VIII-lea, din Odyseea, denotă nu doar o „dezbrăcare” materială, ci și spirituală, la nivelul memoriei, a conștiinței. Odată ajuns la Alcinou, memoria lui Odysseu este declanșată de Demodocus, care cântă mai multe fragmente din Războiul Troian. Iată, așadar, cum vorbele poetului, mlădioase, cuprinzătoare și veridice, atribuie amintire celui fără de ea, atribuie celui fără de cunoștințe trecutul lui, existența lui.
Însă poemul homeric pare să nu fie suficient. Natura poetului, și implicit al cântărilor sale care înfrumusețează discursul veridic, este prezentată de exponenții secolelor următoare care erau educați în spiritul lucrărilor sale. Platon, în Ion și Phaidros, definește inspirația poetică drept o influență din partea divinului, o extensie a puterii zeilor asupra aedului; sau un Proclus în comentariile sale cu privire la Republica lui Platon, vorbește despre un Homer, primitor de o misie divină, o însărcinare sacră care avea în vedere instruirea oamenilor întru adevăr și să le demonstreze, prin divin – prin cuvinte, fapte, virtuți umane – o mai mare perfecțiune umană.
Poetul inspirat nu mai este el însuși, el devine o extensie a sacrului, un element adiacent puterii zeilor; a sa conștiință este inserată într-o transă supranaturală. Iar cuvintele nu mai sunt ale sale, ci ale plămăditorilor lumii, aedul devenind un mijlocitor între profanul ascultător, fără de memorie – precum Odysseu – și sacrul veridic care rostește și include amintiri menite a-i determina pe martorii adunați în jurul exclamațiilor puternice ale poetului să-și conștientizeze propriul lor trecut. Astfel, prin graiul frumos, poetul nu doar posedă asertoricitatea spuselor sale în raport cu evenimentele cântate, ci și susținerea zeilor în a rosti adevărul cu privire la o faptă glorioasă dintr-un trecut demult uitat. Privită prin această oglindă, Iliada și Odyseea poate să reprezinte o inspirație poetică, o succesiune de vorbe cântate care determină ascultătorul să rememoreze o amintire colectivă, unitară, universală și totală a unui război care s-a întâmplat cu mii de ani în urmă. Consecința timpului continuu ne determină să privim azi cu o deosebită suspiciune descrierile fabuloase, natura, puterea și acțiunea zeilor și, chiar, însuși Războiul Troian. Săgețile de aur otrăvite trimise de Apollon asupra armiei aheene, visul cel fals al lui Zeus trimis lui Agamemnon, aparițiile zeilor pe câmpul de luptă, conflictul dintre Ahile și divinul râu Scamandros, contopirea dintre Hera și Zeus pe muntele Ida, și multe altele denotă pentru ochii contemporani nu doar o imposibilitate la nivel faptic, ci și o aberație care nu se putea întâmpla. Să fie, probabil, o neînțelegere la mijloc? Putem oare afirma o diferență la nivelul mentalului colectiv între cea de azi și cea trecută? Cu alte cuvinte, se poate spune că la nivelul conștiinței umane, Războiul Troian, alături de întregile sale evenimente supranaturale, să fi existat cu adevărat, însă noi, cei de azi, să nu ne putem da seama, să nu înțelegem, să nu abstractizăm acțiunile întâmplate în vremurile mitologice? Mitografii din secolele Eladei Antice, filosofii și literații specializați pe poemele homerice s-au confruntat cu o astfel de dilemă. Putem spune că întregul gust pentru Iliada și Odysseea, iubirea pentru frumos și drept, justițiar și moral, a pornit de la comentariile realizate de întreaga intelectualitate grecească întru găsirea adevărului războiului troian, și, concomitent, întru găsirea adevăratului Homer.
Cu deosebit patos în ansamblul dialogurilor, personajele homerice prind viață în mâinile celui care se delectează cu o astfel de creație umană. Conversațiile devin splendide discursuri, parcă ținute într-o adunare sortită să guste cele mai înalte expuneri pe care un limbaj omenesc îl poate crea; o adunare destinată să asculte, învățată să adune în sinele conștiinței lor nu doar ideile principale, ci și arta frumosului, însumată de cuvinte care creează legături, prind viață, demonstrează, arată adevărul și îndeamnă adunarea să aleagă cea mai bună decizie. Cu câtă dreptate se aventurează Odysseu, în Cântul al II-lea din Iliada, expunând în fața semenilor săi aheeni soarta căderii Troiei! Abilul Agamemnon cunoștea calitățile lui Odysseus, lăsându-l pe acesta să ia cuvântul și îmbărbătându-i pe ai săi soldați să lupte cu dârz împotriva troienilor și cu răbdarea necesară. Victimizându-se, Agamemnon le vorbește compatrioților săi de inutilitatea purtării acestui război sângeros care durase deja de zece ani. Prin cuvinte solemne, printr-un discurs aproape funebru, recapitulând ororile războiului în încercarea de a subjuga cetatea care a profitat de ospitalitatea fratelui său, Menelaos, luând-o pe prea-frumoasa Elena, și deplângând starea actuală. Concluzia era ca toți aheii să pornească fiecare la casele lor, sortiți fiind de imposibilitatea de a domina cu desăvârșire orașul bogat al coastei asiatice. În mijlocul fremătărilor oștenilor și a comandanților care priveau cu mirare și emoție spusele lui Agamemnon, Odysseus apare drept oratorul care avea să salveze mersul războiului. Sub auspiciile unui vis divin, creat de Zeus și purtat de Hermes, neîmblânzitul Agamemnon este destinat să câștige acest conflict îndelungat, să îndrepte pentru totdeauna umilința la care a fost supus de către troieni, de către Alexandros, Victoriosul, aflat în spatele marilor ziduri ale orașului, delectându-se și îmbătându-se, sub vrăjile Afroditei, de dragostea Elenei. Se poate de cuviință să lăsăm totul de izbeliște când însăși cauza grecească are în spate un argument divin, o motivație dumnezeiască, o pornire destinată întru câștig? Înflăcărat de cuvintele expuse, Odysseus uită că un simplu monolog nu este destinat tuturor urechilor. Thersites, un ostaș curajos, din pătura inferioară a societății, care încearcă să-l combată pe Odysseus, expune neajunsurile și dificultățile acestui conflict. El se plânge de coruptibilitatea conducătorului de oști, Agamemnon, adunând pentru sine prăzi bogate și îmbelșugate, mai multe decât ale oricărui soldat de rând care vrea cu tot dinadinsul îmbogățirea. Negând rangul superiorului său, trimite semnale celorlalți colegi de breaslă, vorbind cu un glas pătrunzător în inimile celor de față, că orice purtare de armă împotriva vrăjmașului nu doar că nu poate avea sorți de izbândă, dar eșuează lamentabil orice încercare de a cuceri Troia, de când războinicul și marele Ahile Peleianul a luat decizia de a nu mai lupta. Glasul lui Thersites produce un ecou în toată adunarea de pe malul mării. Dar oricât de veridic i-ar fi fost discursul ostașului curajos, pentru nobilii cei mai de seamă din anturajul lui Agamemnon nu produce nici o ezitare. Dimpotrivă, Odysseus, prin statutul său de nobil al insulei Ithaca, îl atacă pe Thersites tocmai prin rangul pe care îl deținea în armata grecească, lovindu-l de mai multe ori pe acesta, cu sceptrul regal peste spate. Eroul neagă orice insultă adusă păturii superioare. Expunerea lui Thersites este una împotriva celor care conduc armata, a celor care conduc această mică administrațiune politică. Retorica lui Odysseus este una destul de simplă: lipsa rangului social și politic îl determină pe erou să fie violent atât verbal, cât și fizic. Cuvintele ostașului nu au nici o însemnătate, urechea unui nobil nu poate înțelege fărădelegile expuse de Thersites; aude doar ce dorește. Însă acest lucru nu înseamnă că Odysseus acționează fără lipsă de însuflețire spirituală! Frumusețea discursului său continuă, însă tonul se schimbă, în special când expunerea este fixată pe combaterea unei situații nefaste pentru cursul conflictului cu Troia. Doar titlul său de nobil salvează Războiul Troian, acolo unde vicleanul Odysseus se arată dârz, înverșunat, patetic și încrezător în victoria finală.
