În timpul Festivalului Internațional al Orchestrelor Radio RadiRo, am avut ocazia de a sta puțin de vorbă cu directorul artistic al primei ediții, Christian Zacharias, unul dintre cei mai celebri pianiști din lume și un artist binecunoscut publicului român.
Nelipsit de la ultimele ediții ale Festivalului „George Enescu”, „Concertele de la miezul nopții” ținute la Ateneu de Orchestre de Chambre de Lausanne – în cadrul cărora Christian Zacharias este dirijor principal din anul 2000 – erau de neratat. Motivul era tocmai prezența efervescentă a acestui pianist-dirijor. Sala întreagă sfârșea prin a gravia în jurul său. Dar nu ca urmare a unei seducții violente, impuse prin copleșire, ci a unei seducții foarte subtile, întreținută mai degrabă prin generozitate, modestieși dăruire față de public.
În plus față de extraordinara carieră de pianist și dirijor, Christian Zacharias este și director de festival, gânditor muzical, profesor de orchestră, scriitor și crainic. Discurile sale cuprind interpretări ale unor lucrări de Mozart, Schumann, Chopin, Michael Haydn sau Schubert.
Profitând de venirea sa la București pentru Festivalul RadiRo, l-am provocat la o discuție despre ce este și ce nu este muzica, care e relația ei cu adevărul – dacă e vreuna –, unde în afara a ceea ce numim „muzică” mai locuiește muzicalitatea și, nu în ultimul rând, despre acel ceva care-i captează atenția în lucrările unui compozitor. A fost o conversație cât se poate de vie și de relaxată, iar ideile pe care le-a conturat în cele 20-25 de minute ale discuției noastre au bătut la rândul lor foarte departe. Nu degeaba am poposit de-a lungul interviului în cuvinte precum „timp”, „responsabilitate”, „poezie”, „rațional” vs. „irațional”. La final, am rămas sub impresia că, deși răspunsurile pe care le primisem veneau să restrângă „aura” muzicii, totuși sensul nu era cel al unei sărăciri, ci mai degrabă, cel al unei împrospătări.
Fiind dedicat lumii vechi, site-ul nostru este adesea populat cu subiecte legate de filosofie, așa că mi-aș dori să ne pornim discuția tocmai din această perspectivă.
De-a lungul timpului, putem întâlni numeroși filosofi, numeroși artiști sau gânditori care au încercat să definească muzica, să-i surprindă esența.
Christian Zacharias: Într-adevăr, acest aspect este foarte interesant, dar și foarte dificil.
Astfel încât, prima mea întrebare ar fi chiar aceasta: ce este muzica? Cum ați defini-o, fiind atât de apropiat de ea în fiecare zi?
C. Z.: Nu pot altfel decât foarte încet să încep să o definesc…. Cu siguranță e ceva ce are legătură cu sunetele. Nu cu sunete ale limbajului, ca atunci când vorbim, ci cu sunete produse de instrumente sau în chip natural, sunete totodată definite de înălțime și frecvență, culoare etc. Cred că ceea ce numim „muzică” și ceea ce eu însumi numesc „muzică” este momentul în care aceste sunete sunt combinate în ceva ce începem să urmărim. Ajungem înauntrul a ceva în care există timp; nu e vorba de un moment, o secundă sau ceva de scurtă durată, ci despre timp și despre combinația acestor sunete. Cred că acest ceva ne face mințile să îl urmărim de parcă ar fi un limbaj. Într-un anumit fel, urmărim muzica de parcă ar fi un limbaj, dar există mereu ceva mai mult dedesubt, ceva care ne pătrunde corpul pe o cale complet inconștientă. Într-o poezie valoroasă se întâmplă același lucru - auzi cuvintele, dar sub ele mai este ceva, ceva mai profund, un înțeles pe care nu-l poți prinde doar prin cuvinte, ci prin întreaga combinație. Bineînțeles, în muzica vestică, se dezvoltă anumite lucruri odată cu Renașterea, prin intermediul armoniei. Astfel încât la final avem un fel de înțeles vertical, care pentru mine este ceva ce ține de corp, și unul orizontal, ceea ce se numește „melodie”, pe care îl urmărești ca și cum ar fi o frază.
Dacă toate acestea vin împreună, atunci capeți un cu totul alt simț al timpului, știi? Prezentul devine mult mai lung. La început, prezentul era doar un „poc!”, prezentul nostru e un fel de „puf!”, dar muzica ne poate face să simțim că, dintr-o dată, acesta s-a întins în ceva mai îndelungat. Același lucru se întâmplă și în poezie, așa cum spuneam.
Într-adevăr, dar mă gândesc că poate în muzică sentimentul acesta este mai puternic…
C. Z.: Miracolul muzicii este acela că nu există nici măcar un singur cuvânt în ea, nimic! Există doar aceste sunete care ne prind. Bineînțeles, cu multă cultură la mijloc! Pentru că, îmi cer scuze, dar dacă ascult muzică gamelană sau muzică japoneză, nu am acest sentiment. El are legătură cu propria noastră cultură și cu dezvoltarea ei. Așa cum spuneam, în anii 1400-1500, oamenii care compuneau muzică au adus deodată ceva laolaltă, ceva ce este moștenirea noastră și care și-a atins vârful în secolele XVIII-XIX odată cu Bach, Mozart, Haydn…Aceștia au fost geniali, au fost oameni care au construit adevărate catedrale pornind de la note și muzică. Stăm nemișcați și ascultăm timp de o oră ceva ce este o creație desăvârșită și trăim această creație la timpul prezent.
R: A doua mea întrebare urmează destul de natural după ceea ce tocmai ați spus, pentru că doream să mă refer puțin la Schopenhauer. Ne este cunoscut cât de mult lăuda muzica, aceasta fiind pentru el forma supremă de artă. Dacă nu mă înșel, spunea ceva de felul că, în momentul în care ascultăm muzică valoroasă, ceva totodată extraordinar și inconștient se întâmplă – ne topim cumva în adevărata origine a acestei lumii, „scăpând” de noi înșine; e ca și cum nu mai suntem cine eram în timpul unei anumite simfonii sau al unui anume concert de pian. Iar, pentru Schopenhauer, asta face ca muzica să fie un moment în care adevărul irumpe – în ea ajungem să „vedem” limpede, nu mai suntem „orbi” datorită raționalității și dorințelor noastre egocentrice.
C.Z. : Eu sunt un pic sceptic în privința asta…pentru că totul sună atât de pozitiv! Pentru mine, există mult din ceea ce spune Schopenhauer în muzică, dar nu ar trebui să uităm că muzica este de asemenea folosită pentru propagandă, pentru film, că uneori este folosită tocmai într-un mod teribil de neadevărat pentru a te face să simți ceva anume. Există multă manipulare. Iar dacă te uiți la compozitori, alege dintre cei mai mari, ca Wagner de exemplu…
R: Wagner, care a fost atât de important pentru discipolul lui Schopenhauer, Nietzsche…
C.Z.: Exact! Adică, îmi place foarte mult Schopenhauer, dar este aproape prea idealist! Ce spune e „drăguț” și pot înțelege, dar nu mai există nici o responsabilitate! Tu doar înoți în acest sentiment incredibil, ”Sunt parte din creație, nu mai sunt eu însumi”… dar totodată nu mai am nici o responsabilitate, nu mai sunt responsabil politic! E vorba doar despre ”A, e așa frumos, îl ascultăm pe Richard Wagner…wow!”.
R: Dar există adevăr în muzică? Poate nu așa cum explică Schopenhauer, dar…
C.Z.: Chiar și manipularea este adevăr! Și știm asta, adică eu cel puțin aud imediat atunci când o muzică este scrisă pentru a provoca un anume sentiment. Oamenii știu să scrie muzica potrivită pentru a-i face pe alții să se simtă într-un anume fel. Muzica se apropie de efecte ieftine, pentru că acum știm – „dacă sună-n felul ăla, atunci mă simt în felul ăsta”, iar un compozitor știe să folosească asta.
Cealaltă muzică este atât de sfântă și de minunată, dar foarte foarte rară. Cred că până și în Renaștere muzica era folosită – pentru lucruri politice, pentru lucruri grandioase. De exemplu, atunci când sosea regele, aveai muzică! Pentru a arăta puterea…
R: Totuși! Nu sunt complet de acord cu Schopenhauer, dar cred că am avut cu toții momente de cunoaștere în timp ce ascultam o anume compoziție muzicală, de exemplu un concert de pian. Mă întrebam dacă și dumneavoastră aveți astfel de momente…
C.Z.: Da, dar acestea sunt cele mai mari invenții făcute vreodată! De exemplu, dacă ai una dintre piesele la care mă refer întotdeauna atunci când ajung la astfel de înălțimi ale muzicii – din Bach,Variațiunile Goldberg, Variațiunea a 18-a. Dacă o auzi, aproape că nu-ți vine să crezi că așa ceva este posibil. E atât de pură, atât de intelectuală. Dar este doar sunet, intelectul nu copleșește frumusețea muzicii care se dezvăluie. Uneori chiar și cu muzica intelectuală de valoare, cum ar fi o fugă de Bach, după ceva timp știi „a, este un scriitor de fugi, știe cum să o compună”. Dar această piesă este atât de puternică încât îl uiți pe compozitor, uiți cum este făcută, uiți de tine…e pur și simplu acolo, știi? Dar sunt foarte puține momente ca acesta. Ca să zic așa, e cel mai înalt punct pe care îl poți atinge.
