Citesc pe platforma “LaPunkt” un remarcabil articol al scriitoarei Ioana Parvulescu. Mi se pare ca aflam in el un diagnostic de o mare acuratete a situatiei din lumea intelectuala (si nu numai) din Romania de azi. In locul dezbaterilor de idei se practica, mult prea des, asasinatele in efigie, insultele sordide, insinuarile de tot felul. Pe lunga durata, nu ma indoiesc, cei care recurg la asemenea mizerii vor pierde. Pe scurta durata insa, ei se bucura de atentie, starnesc excitatii febrile si isi savureaza opera distructiva cu netarmurita satisfactie. Se poarta ceea ce H.-R. Patapievici numeste critica de exterminare. Virulenta pamfletara este prezentata drept critica de idei. Primele jertfite in asemenea exercitii de nimicire sunt, evident, ideile. Sintagma “intelectualii lui Basescu” a fost nascocita exact in acest scop. Tirul a fost deschis de “Antene” si de “Jurnalul National”. S-au inrolat rapid in cruciada intelectuali pe care aveai motive sa-i consideri onesti. Altii au tacut si tac aprobator. Ti se reproseaza lucruri pe care nici macar nu le-ai visat. Nu ai cum sa raspunzi logic la acuzatii a caror enormitate nu este egalata decat de reaua lor credinta. Daca raspunzi, esti acuzat ca te scuzi. Daca nu raspunzi, esti acuzat de lasitate. Orice ai face, pierzi. Dar, repet, nu pe lunga durata.
“Copil fiind, m-au tulburat scene din filme de duzină, de capă şi spadă, cu buni şi răi, în care „bunul“, aflat la un moment dat în net avantaj, să spunem cu spada-n mână, în timp ce „răul“ a pierdut-o pe-a lui, se retrage cu un pas şi, după ce creează câteva secunde de suspans în care îşi priveşte în ochi adversarul, în loc să-l scoată din scenă, îi permite să-şi ia spada de pe jos şi să reînceapă lupta de pe poziţii egale. Uneori o ridică chiar el şi, cu un mic zâmbet, i-o întinde cavalereşte celui pe care-l putea face să iasă din joc. În copilărie asta mă contraria, simţeam că e nedrept să dai răului atâta bine, mi se părea ciudat. Era greu să înţeleg pe-atunci că gestul mărinimos nu era decât respectul jocului fair. Cu atât mai mult cu cât confirmarea judecăţii mele naive venea în scena imediat următoare şi îmi umplea sufletul de durere şi revoltă: când acelaşi avantaj trecea de partea „răului“, în loc să întoarcă favoarea care i se făcuse, acesta se purta ca un mizerabil ce era şi înfigea spada în cel bun, de-obicei după un şiretlic. (Bunul nu murea însă, printr-un noroc oarecare!). Asta arăta că fair play-ul e periculos, dar că, până la urmă, cine e de partea binelului şi joacă frumos are câştig de cauză.
Universitatea din Oxford este cea care şi-a legat numele, pe la sfârşitul secolului 19, de regulile disputei civilizate. La Oxford şi Cambridge s-au preţuit şi s-au cultivat deopotrivă trupul şi mintea, cum odinioară în Grecia antică. Liniuţa de unire între jocurile minţii şi cele ale muşchilor este, în teorie cel puţin, fair play-ul, tot o noţiune impusă de englezi. Iar polemica este un duel, o confruntare nu departe de alte jocuri, în sensul cel mai grav al cuvântului joc, şi implică să lupţi cinstit, ba chiar să întinzi mâna adversarului când acesta a căzut.
Tradus în termenii polemicii, al dezbaterii, fair play-ul din dueluri înseamnă respectarea regulilor dialogului civilizat de la Oxford, între care aceea că în orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care sunt „în chestie”, cum spunea Maiorescu, sau la aceea că adversarii („părţile”) nu au dreptul să facă referiri la caracterul, temperamentul sau alte însuşiri ale interlocutorului, nici măcar la trecutul lui, dacă nu-i obiectul polemicii. Cum spunea de data asta Ralea, faptul că adversarul e, de pildă „tuberculos”, („Cum să discut eu cu o tuberculoasă!”) nu e relevant într-o polemică. Nu ai dreptate, se mai spune în lupta dreaptă, numai pentru că eşti un gânditor materialist sau idealist, patron sau muncitor, ci dacă şi numai dacă argumentele tale sunt convingătoare.
Realitatea, mai ales cea din presa de azi, nu e însă ca în filmele de capă şi spadă, iar cel care respectă regulile dezbaterii civilizate şi nu-şi face praf adversarul atunci când ar avea ocazia s-o facă, cel dispus să asculte, e adesea pus la pământ definitiv prin anti-regulile dezbaterii sau mai simplu spus, prin regulile polemicii josnice.
Până de curând nu ştiam că şi acestea există formulate în scris. S-a întâmplat însă că mi-am cumpărat de la anticariat, fără măcar s-o răsfoiesc acolo, în magazin, o carte de Karel Čapek: numele autorului şi cel al cărţii, În captivitatea cuvintelor, îmi erau suficiente. Titlul reprezintă una dintre cele mai neaşteptate definiţii ale scrisului. Într-un sens foarte ascuns, arta scriitorului este o luptă pentru libertate, încercarea de a se elibera din captivitatea cuvintelor. Dincolo de această metaforă de pe copertă erau strânse articole ale lui Čapek care i se publicaseră postum, adică după 1938, în mai multe antologii, traduse la noi abia în 1982, de Helliana Ianculescu şi Alexandra Toader, la Editura Univers.
Articolul care m-a interesat şi amuzat cel mai mult a fost Cele douăsprezece figuri ale luptei cu condeiul sau Îndreptar de polemică în scris. Deşi sper din toată inima să nu beneficieze nimeni în nici un fel de îndreptarul lui Čapek, cred că oricine a fost vreodată victimă inocentă într-o polemică, fie ea sau nu scrisă, se va simţi răzbunat văzând că, graţie scriitorului ceh, tertipurile luptătorului nu tocmai onest sunt date pe faţă.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
