Nici speculatiile, nici intermediarii neoficiali nu sint elemente specifice crizei ostaticilor romani. De astfel de „virusi" au avut parte italienii si francezii. Numai ca, spre deosebire de autoritatile de la Bucuresti, acestia au transmis opiniei publice informatiile de natura sa linisteasca si sa solidarizeze. De ce tace celula de criza?

Ziaristul francez Christian Chesnot, ostatic in Irak si eliberat dupa patru luni de captivitate, avertiza presa franceza ca absenta informatiilor publice despre soarta celor rapiti nu inseamna ca autoritatile nu-si fac datoria.

Dimpotriva, negocierile merg mai bine in astfel de momente, pentru ca grupurile de infractori sau radicale au acces la mass-media electronice si se poate intimpla ca un cuvint sau o imagine sa ridice miza rascumpararii, fie ea pecuniara sau politica.

Spre deosebire insa de celulele de criza franceze si italiene, care au reusit, in parte, sa-i elibereze pe jurnalistii-ostatici, organismul similar creat la Bucuresti nu a oferit opiniei publice nici o informatie relativ la soarta celor trei jurnalisti rapiti in Irak si a insotitorilor lor. Explicatiile pot fi mai multe, dar, in lipsa unor date, trec drept speculatii.

In cazul Italiei si al Frantei, comunicarea nu a fost exhaustiva, dar autoritatile au transmis informatiile de natura sa linisteasca si sa solidarizeze: ca sint in viata, ca exista contacte, directe sau indirecte.

Italienii au reusit sa stabileasca o legatura la numai citeva ore de la sechestrarea Giulianei Sgrena, fapt facut public, iar reprezentantii Executivului francez au tinut la curent, nu numai familiile si redactiile celor trei jurnalisti – Christian Chesnot, Georges Malbrunot si Florence Aubenas –, ci si opinia publica.

La o luna si jumatate de la rapirea lui Chesnot si Malbrunot, ministrul francez de Externe, Michel Barnier, informa parlamentarii ca au fost descoperite piste si legaturi in teren la Bagdad si la Amman in Iordania si ca au fost primite „dovezi ale vietii" celor rapiti.

Desi tacerea autoritatilor de la Bucuresti a fost deplina de la inceputul crizei ostaticilor pina astazi, Omar Hayssam a fost lasat sa-si faca de cap, prin presa, in momente vitale pentru stabilirea contactelor cu rapitorii.

Si Franta a avut parte de un Omar Hayssam, in persoana parlamentarului Didier Julia, care si-a asumat rolul de negociator, demersurile acestuia nefiind autorizate de institutiile implicate in gestionarea crizei ostaticilor, dar permise pe principiul ca orice sansa trebuie exploatata.

Poate, din acelasi motiv, autoritatile romane nu s-au delimitat de Omar Hayssam – si de negociatorii lui, care au acaparat, nestingheriti, mai bine de 48 de ore de la disparitia jurnalistilor, intreaga presa.

Dar trecutul omului de afaceri sirian a alimentat atitea speculatii cite nu s-au facut, probabil, pe marginea nici unei rapiri, ceea ce ar fi putut dauna procesului de negociere, in cazul in care acesta era demarat.

Un ofiter francez de informatii declara ca zgomotul creat de Didier Julia a afectat relatiile de incredere cu intermediarii si ca agentii acoperiti au avut sentimentul ca sint scurtcircuitati de un alt canal. Nici scenarita nu este specifica romanilor: teorii conspirationiste au fost lansate si in Italia, si in Franta, poate nu chiar pe canale publice, dar, cu siguranta, in mediile alternative.

Am citit chiar una nastrusnica, pe un site conspirationist francez (reseauvoltaire), cum ca rapirea lui Chesnot si Malbrunot ar fi fost pusa la cale de americani si israelieni pentru a forta o reactie a Frantei. Iar despre rapirea Giulianei Sgrena, si astazi se mai spune – chiar s-a solicitat o ancheta oficiala – ca firele se innodau in Italia.

Politicienii italieni si francezi au adresat ei insisi apeluri pentru eliberarea jurnalistilor-ostatici, au mobilizat clerici si lideri ai lumii islamice, au batut capitalele europene si pe cele din Orientul Mijlociu in cautarea sprijinului si a solutiilor.

La o saptamina de la disparitia celor patru, nu avem cunostinta ca presedintele, premierul sau ministrul de Externe ar fi stabilit contacte diplomatice, pe linie politica sau religioasa, pentru a obtine sprijin. Un ofiter roman de informatii spunea ca „e mai bine asa".

Poate ca da, insa absenta comunicarii poate insemna si ca autoritatile de la Bucuresti nu au reusit sa deschida un canal de dialog cu rapitorii. Mai este un element pe care nu trebuie sa-l uitam: Romania este parte a Coalitiei, iar politica oficiala a Statelor Unite este ca nu se negociaza, sub nici o forma, cu teroristii. Alaturi de cei trei jurnalisti romani se afla si un cetatean american.

In aceste conditii putem presupune doar ca liderii de la Bucuresti sint intr-o situatie mult mai delicata decit omologii lor italieni si francezi.