Parlamentul European a votat. Romania va deveni membra UE din 2007 sau din 2008, daca se va utiliza clauza de salvgardare. Urale, baloane, confeti, aplauze prelungite!
Totusi, daca discutam despre costurile si beneficiile integrarii, trebuie spus ca avem de-a face cu doua procese distincte - aderarea la Uniune in 2007 si adoptarea euro - intrarea in Uniunea Economica Monetara (UEM) - in 2012-2014.
Iar daca in procesul de integrare a mers sa inchidem capitolele de negociere pe baza de promisiuni si angajamente politice, includerea in UEM se va realiza exclusiv pe criterii economice.
Reperele de la Maastricht
Asadar, se vorbeste mereu de criteriile de la Maastricht, dar intrebarea este: Cine sunt si ce vor de la noi? Sunt exact conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca Romania pentru a fi declarata apta economic si premiata cu includerea in clubul euro.
Adica, acceptarea in UEM vine numai atunci cand rata medie anuala a inflatiei nu depaseste cu mai mult de 1,5% ratele din primele trei state ale UE cu cele mai reduse niveluri, cand deficitul bugetului consolidat nu urca peste 3% din Produsul Intern Brut, datoria publica nu depaseste 60% din PIB, dobanzile platite la imprumuturile statului se plaseaza cu cel mult doua procente peste minimele din
Uniune.
Si, in fine, cand cursul de schimb se mentine in anumite marje de fluctuatie, convenite prin mecanismul revizuit de schimb european (ERM-2).
OK, si in ce stadiu se gaseste Romania in momentul de fata? Pai, cel mai bun raspuns il da inflatia. Desi va ajunge de la cateva procente la sfarsitul anilor ’90, la o singura cifra in 2005 (calculata ca medie anuala), nimeni din jurul nostru nu mai are o inflatie mai mare de 5%.
Asta arata carente majore de competitivitate si productivitate, care, pe masura ce inflatia scade, isi pun amprenta asupra balantei comerciale.
Si, intr-adevar, dobanzile scad masiv – cat altele intr-un an, ele intr-o luna -, numai ca reducerea nu e legata de insanatosirea economiei, ci de excesul de bani intretinut in piata, aspect tradat de viteza de supersonic cu care se micsoreaza dobanzile la depozite, comparativ cu reculul mai lent al dobanzilor la credite.
Iar deficitul bugetar, de 0,7% din PIB, fireste ca se va gasi mult sub limita de 3%, dar daca adunam alaturi datoriile neplatite (deficitul cvasifiscal) ajungem cu doua procente peste reper. Dupa cum se intampla, de altfel, si cu datoria publica (si garantata public).
Desi aceasta e la jumatate din nivelul prevazut, imprumuturile din ultimii ani n-au avut drept scop dezvoltarea, ci doar amanarea privatizarii furnizorilor de utilitati si mentinerea preturilor administrate.
A mai ramas ceva? Cursul de schimb. Aici totul pare in regula, dar de ce interventiile BNR depasesc, ca frecventa, orice se vede in tarile din jurul nostru?!
Concurenta celor mici
Deci, daca tot a venit momentul sa tragem cu ochiul prin vecini, competitivitatea si productivitatea au permis deja intrarea Estoniei, Sloveniei si Lituaniei in ERM-2. Vor mentine oscilatia monedelor intr-un interval de plus/minus 15% fata de paritatea de referinta minimum doi ani, dupa care vor primi, in locul coroanei, tolarului si litasului, moneda unica - euro.
Da, dar parca e cam fortata totusi comparatia cu tari care au sub 5 milioane de locuitori.
Problemele unei natiuni de 22 de milioane de suflete sunt mult mai complicate, nu? Asa e, dar de ce o tara ca Polonia, cu 38 de milioane de oameni, va adopta euro in 2008-2009, iar noi abia in 2012-2014?! De ce, cand distanta dintre momentele aderarii la UE e de doi ani, vom intra in UEM cu patru-cinci ani mai tarziu decat ei?
Experienta fratelui mai mare
Leszek Balcerowicz, artizanul terapiei de soc din Polonia, are un exemplu favorit: un vas cu apa care are doua orificii de iesire. Alimentarea o reprezinta salariile, gurile de scurgere sunt inflatia si somajul.
Presiunea salariilor face ca apa din vas sa se acumuleze cu repeziciune.
Sursa presiunii poate fi structura institutionala improprie a pietei muncii (sindicatele agresive) sau o conjunctura politica in care angajatii isi dau seama ca pot forta o marire a salariilor fara sa tina cont de cresterea productivitatii muncii. Atunci cand se petrec astfel de fenomene, apa din vas se poate scurge fie printr-un orificiu, fie prin celalalt.
O politica economica ferma inchide orificiul inflatiei si lasa apa sa se scurga numai prin cel al somajului. Daca insa guvernul isi conduce activitatea dupa o politica de acceptare a presiunii salariale (accomoding policy), atunci va creste inflatia, iar mai tarziu va creste si somajul.
Ceea ce spune Balcerowicz arata ca Romania a adoptat calea compromisului. Ca dovada, in 15 ani rata somajului s-a intors permanent de pe palierul cu doua cifre pe cel de una, invers decat a evoluat inflatia. In Polonia insa rata somajului n-a coborat in ultimii patru ani sub 16%, urcand chiar peste 20%.
Diferenta s-a vazut pe scara venitului national pe locuitor, unde polonezii ne-au depasit in forta.
Iata deci cheia decalajului: politicul s-a amestecat in economie pentru ca i-a fost teama de impopularitatea somajului.
Ratarile se razbuna
Polonezii isi dau seama cel mai bine de avantajele enorme ale adoptarii euro: creditul ajunge la acelasi cost ca in Germania sau Franta. O astfel de situatie i-a permis „marfarului" spaniol sa prinda viteza de intercity.
Iar daca polonezii ar fi numarat, ca noi - ou cu ou, friptura cu friptura -, cum se vor dubla preturile dupa adoptarea euro, n-ar fi reusit niciodata sa vina din spatele nostru si acum sa aiba un PIB/locuitor dublu.
Ca si in fotbal, in economie ratarile se razbuna. Asta indiferent daca atacantul trage din nepricepere pe langa poarta ori daca suteaza intentionat in bratele portarului. Tarile care au introdus reformele repede si le-au urmat cu tenacitate au oprit degradarea mediului, a invatamantului si a sistemului sanitar.
In schimb, „gradualistii" sunt inca asistati de Fondul Monetar International, iar pretul mentinerii echilibrului macroeconomic se vede scoala dupa scoala, spital dupa spital, sosea dupa sosea.
Ionut Balan
