Daca i-ar fi zis de patru ori unei femei cum ca o ia, o lasa, o ia, o lasa si daca dama se intampla sa fie ploiesteanca, cu siguranta figura de june prim a premierului Tariceanu era acum arsa cu vitrion. Insa cu Romanica o sa-i mearga si de data asta. Va fi iertat.

Daca dupa 15 ani de libertate pe romani ii furnica iluzia ca au devenit un popor mai serios, dl. Tariceanu ii linisteste acum prin acest adevarat imn inchinat neseriozitatii de insusi capul Guvernului Romaniei. Asa cum apa a rupt atatia piloni de pod, dl.

Tariceanu a facut tandari o idee-stalp pentru inchegarea unei natii: cuvantul dat. Ein Mann, ein Wort, zice neamtul. Ein Wort, ein Mort, zice Toma Caragiu –Tariceanu a ucis cuvantul.

Cantitatea de incredere dintr-o societate, a oamenilor fata de institutii, a institutiilor fata de oameni, este vazuta de sociologia recenta a Occidentului ca parametrul cel mai important pentru stabilitatea functionala a unui stat.

Am vazut intr-o tara musulmana cum se incheia un contract de sute de milioane de dolari prin rostirea a doua vorbe: „Am durilah” si „Inshalah”, cu ajutorul si cu voia lui Dumnezeu. Nici o semnatura, nici un document. Dar daca se intampla sa calci aceste cuvinte in picioare esti stigmatizat, exclus, terminat.

La noi, nu-i problema, reactia cea mai frecventa cand cineva nu-si tine cuvantul fata de tine este sa tragi si tu in piept pe altul. Supravietuim astfel

printr-un pagubos echilibru al triseriei, pe care dl. Tariceanu tocmai l-a consfintit.

Vad ca unii iau foarte usor aceasta tarantela a „demisiei”, spunand ca „asa e in politica”. Nu, in politica mare si adevarata nu e asa. Acolo se fac compromisuri, concesii, cedari, dar nu batai de joc. Un politician autentic poate fi cinic si flexibil, dar nu penibil.

Dincolo de imaginea proprie, in momentul in care facea vorbire despre inundatii si integrarea in UE ca despre niste stiri de ultima ora, fara sa-i apara crapaturi pe distinsii sai obraji, Calin Popescu Tariceanu discredita profund actul politic.

Am mai vazut asta la Adrian Nastase, si taman pe aceeasi tema. In 2003-2004, dupa ce luni de zile s-a razboit cu niste gazetari, intre care si sussemnatul, sustinand cu inversunare alegerile anticipate, intr-o dimineata de iarna a zis gales la radio: alegerile anticipate sunt o chestiune artificiala.

Am reactionat cu unul dintre cele mai dure articole ale mele despre el: „Musca pe tavan”. Pe Tariceanu, care a dat-o de pe luat pe platit de nu mai stiu cate ori, cum ar trebui sa-l numesc, barzaune pe sticla?

De fapt, asistam in aceste zile la golirea de noima a unor concepte politice majore, la transformarea lor in troace pentru trocurile politice.

Demisia, asumarea raspunderii, alegerile anticipate, referendumul devin simple scule cu care politicienii isi bricoleaza constructii artificiale menite sa le protejeze, pe moment, interesele personale. De fapt, politicienii distrug politica, si asa rau vazuta de simplii cetateni.

Iar raspunsul la aceasta agresiune este, ma vad nevoit s-o repet, disolutia autoritatii, propagata de sus in jos, incalcarea masiva a regulilor, a termenelor, a disiciplinei contractuale, dizolvarea respectului fata de functii si institutii, preocuparea continua de a fenta dispozitiile legale.

Perceperea statului ca indiferent, dispretuitor sau ostil fata de cetatean.

Mergand pe calea asta, pana sa aiba probleme cu integrarea in UE, Romania se dezintegreaza social si uman pe dinauntru. Ca si cum batjocorirea politicii n-ar fi fost de ajuns, dl.

Tariceanu intra cu noile sale cizme de amic al poporului si in sentimentele fragile si pretioase de solidaritate fata de cei aflati in nenorocire: s-a dus sa doarma demonstrativ la un loc cu niste sinistrati din Comanesti.

In competitia dura care s-a declansat pe fata intre palatele Victoria si Cotroceni, mai lipseste sa-l vedem pe dl. Basescu, care pana ieri ne facea isterici pe noi, ziaristii care tipam ca problema sunt inundatiile, nu anticipatele, turnandu-si noroi pe chelie in semn de solidaritate cu cei napastuiti.