Coruptia a devenit un fenomen general, traverseaza intreaga societate si de ea se fac vinovati si autohtonii, si strainii.

Ea vine dinspre trecut, Rasarit si Apus, cu ramificatii viguroase de-a lungul traseelor nord-sud. Coruptia a devenit a doua natura a tranzitiei spre economia de piata, si pare, la un moment dat, la fel de inevitabila ca o "infectie oportunista".

Asa se numesc bolile cu care te alegi intr-un spital, in care intri ca sa te vindeci de plamani si iesi (sau nu) rapus de hepatita mecanica. Capitalismul se-nvata, in forta, cu calitatile si viciile sale deopotriva. In tari ca Romania, cu o cultura administrativa si a muncii mai relaxata, sporul abuzului este mai evident.

Se vorbeste de "coruptia mare" sau "de stat", in care corupator este functionarul, in exercitiul reprezentarii statului, si de "coruptia mica" sau, sa-i spunem, curenta a subzistentei cotidiene, intre pacient si doctor sau intre elev si profesor.

Definitia clasica a coruptiei - "Folosirea abuziva a puterii in vederea imbogatirii personale" (Senturia, Corruption, political, 1931) - ii priveste insa, in primul rand, pe politicieni. Justitia insoteste mai degraba coruptia, o asista, ca o plasa sigura si flexibila, dedesubt.

"Reciprocitatea balansata" a devenit rapid "reciprocitate negativa".

Etnologii numesc asa formele de schimb: "iti dau - imi dai". Prima este specifica comunitatilor traditionale si inchise, de tip rural, care sunt si azi dominante in Romania, si presupune ca prestatia pentru serviciul facut sa fie imediat executata, egala ca valoare.

Cand A, in virtutea puterii sau a functiei sale, asteapta sau impune o recompensa nedatorata pentru serviciul promis sau facut, B(eneficiarul) se cheama ca da mita, iar functionarul este corupt .

Daca, in comunitatile traditionale, serviciile si contraserviciile asigura pacea sociala, complicitatea generala a institutiilor statului, justitie, partide, politie, prin functionarii lor de varf, medii si inferiori, fractureaza solidaritatea sociala pentru ca-i submineaza principalul suport: redistribuirea rationala a resurselor.

Coruptia sistematica este cel mai coroziv agent al increderii cetatenesti in institutii si semeni si, pana la urma, al sigurantei nationale. Ani in sir, cel mai grav aspect al coruptiei romanesti a fost faptul ca a existat fara corupti.

In doar cateva saptamani, dupa ianuarie 2006, se intampla insa mai multe in operatiunea de descoperire a coruptilor, sub masca impersonala a coruptiei, decat in 16 ani de democratie.

Asa cum coruptia fara corupti a fost rezultatul unei vointe politice autoprotective, operatiunea de identificare a coruptilor este rezultatul unui alt gen de vointa politica. De aceasta data, vointa politica care dicteaza este conditionata de presiunile ultimative ale Uniunii Europene, dar si de pericolul iminent al unei explozii sociale de proportii.

In Romania ultimilor ani, marii corupti, oricat de cunoscuti si de dovediti, uneori chiar inculpati sau condamnati, fie au scapat, fie au fost iertati. Masivele si piscurile coruptiei de stat au ramas mereu necercetate. Prin vai si lunci, Garda Financiara si politia, uneori chiar justitia, mai nimeresc vreun braconier sau pestisor. Rechinii si ursii bruni au zburdat insa in voie.

Impresia este ca, indiferent de rezultatul alegerilor, s-a instalat la putere "protocratia". Este denumirea data de sociologi grupurilor de interese care controleaza statul si in interiorul carora exista un maximum de "autodisciplina" (tradusa printr-o perfecta complicitate), concomitent cu un minim al constrangerilor legale.

Guvernantii romani, de-o culoare sau alta, au intrat repede si convingator in rolul de "protocrati", primind si impartind daruri, mituind si lasandu-se mituiti, corupand si lasandu-se corupti.

Intr-o tara cu peste jumatate din populatie traind la limita saraciei, cu o economie de piata abia functionala, cu mult stat ineficient si privatizari "impozitate" politic, coruptia poate fi oricand detonatorul unui scenariu de tip argentinian.

Acolo, in urma cu cativa ani, bancile au fost luate cu asalt si devastate pentru ca banii n-au mai avut valoare, iar tribunalele au devenit fortaretele asediate de victimile ilegalitatii.

Suntem acum, in sfarsit, in pragul unei revolutii a "mainilor curate", asa cum s-a intamplat in Italia anilor ‘92-’94?

Atunci, magistratii, indeosebi procurorii, au declansat o rebeliune impotriva redutei inexpugnabile, decenii in sir, care se confunda cu intreaga clasa politica si de afaceri, cunoscuta sub numele argotic "Tangentopolis" - adica "orasul spagii".

Partidele traditionale, la dreapta si la stanga, la fel de corupte, s-au dizolvat, ministrii, prim-ministrii si sefii de intreprinderi au fost demascati ca facand parte, deopotriva, din asa-zisul sistem al "cutiilor chinezesti": deschizi capacul unei cutii si dai de alta cutie, adica afacerile si afaceristii se intrepatrund, indiferent de culoare.

Pretul platit de italieni in urma revolutiei "magistratilor iacobini" a fost imens. A disparut o intreaga clasa politica, au fost lichidati procurori, cu sute de metri de autostrada cu tot, au fost detonate bombe (la Florenta, cinci morti, in mai 1993) si la Milano (cinci morti, o luna mai tarziu).

7.000 de militari inarmati de razboi au fost dislocati in Sicilia, s-au sinucis zeci de inculpati, iar Bettino Craxi, fostul prim-ministru socialist, a dat bir cu fugitii in Tunisia, de unde n-a mai avut voie sa se-ntoarca decat dupa moarte.

Ales de parlamentul creat dupa alegerile de criza, noul presedinte Oscar Luigi Scalfaro declara la Roma, in aprilie 1992, ceea ce ar avea o perfecta rezonanta si in martie 2006, la Bucuresti: "A abuza de banii publici inseamna sa-i furi pe cetatenii cinstiti, distrugandu-le definitiv increderea: nu exista un rau mai mare pentru democratie decat legatura vinovata dintre politica si afaceri".

Castigatorul revolutiei magistratilor a fost Silvio Berlusconi, necunoscutul miliardar din Milano, depus de furtuna "mainilor curate" pe plaja devastata a portului Tangentopolis. Neconventional si popular, parca-l vad pe "il Cavalliere" la Palatul Chiggi, intr-o seara senina de martie, anul trecut, privindu-l cordial-piezis pe "il Commandante" Basescu. Nu mi-am dat seama: descoperea sau recunostea?