Raportul Comisiei Europene cu privire la procesul de aderare al Romaniei si Bulgariei la Uniunea europeana fost citit in Parlamentul European. Fapt de mare importanta pentru noi toti. Procesul acesta de europeinizare a institutilor, practicilor si chiar al modului de a privi lucrurile d.p.d.v.
cultural si politic, a avut asupra tarii noastre un impact imens, daca ar fi sa ne gandim cel putin unde ne aflam acum nu mai mult de opt - zece ani.
In momentul in care Romania a solicitat sa fie primita in Uniune, niciuna dintre parti nu-si imagina cum se va intimpla acest lucru. A urmat o perioada de tatonare, de asteptare si chiar de blazare.
In primii ani de cind a solicitat accederea Romania a facut putine schimbari si reforme tocmai in virtutea faptului ca generatia aceea de politicieni credea ca nu va mai fi de fata in momentul aderarii. Si nu a fost asa. De fata este, dar nu la putere.
Pusa sa aleaga daca isi doreste sau nu largirea, Uniunea a optat pentru, cu toate ca ea insasi a trebuit sa invete cum sa integreze tarile din fostul bloc comunist in timp ce facea acest lucru, chiar daca mai avea experinta unor extinderi anterioare.
Nu stiu de ce, dar integrarea precedentului val ce a inglobat nu mai putin de zece tari est europene si mediteraneene parca s-a facut mai lesne decit cu aceste doua ultime tari Bulgaria si Romania. Uniunea a trebuit sa puna o presiune imensa pentru ca lucrurile sa se schimbe intr-o directie dorita si de institutiile UE si de cetatenii celor doua tari.
Si a trebui sa inoveze mai departe in sensul diplomatiei-presiune afisind o atitudine relativ distanta fara a se arata indiferenta.
Mai mult, si-a schimbat si din proceduri (a mai inclus pe agenda Parlamentului European prezentul raport, desi practica idica astefel de rapoarte doar in luna octombrie a fiecarui an) a imbogatit intelesul sintagmei „economie de piata functionala” dar cel mai important lucru pe care l-a facut a fost sa se comporte ca un frate mai mare, monitorizind constant si raspunzind prin
„semnale” procesului de modernizare al tarii. „Modernizare” a devenit in mintea oamenilor sinonim cu „Integrare”. Se vorbeste prea mult despre esecuri si prea putin despre modele de succes si bune practici. Culmea este ca nu esecurile ne pot face parte a Uniunii ci succesele.
Imi aduc aminte cit de socat am fost in 1998 cind i-am luat un interviu Sefului Delegatiei Europene de atunci.
El mi-a spus, in contextul in care Uniunea incepea sa creasca serios finantarile de preaderare, ca daca Romania se vrea in Europa ar fi doua variante de urmat: prima presupunea ca Romania sa faca de una singura reformele cu baniii primiti de la europeni si cea de-a doua ca ministrii romani sa fie inlocuti temporar de tehnocrati europeni. Am crezut ca nu inteleg ce spune.
Cuvinte precum idependenta, suveranitate, orgoliu national, aveau intelesuri mai radicale. Prima optiune parea una nefericita iar cea de-a doua de neconceput. Din fericire, ulterior a aparut o cea de-a treia cale, mult mai potrivita.
Pe fondul unei lipse crescinde de credibilitate a clasei politice, Uniunea a inceput a fi privita ca alternativa legitima la modelul de guvernare lipsit de profesionism si integritate morala al clasei politice postdecembriste.
Pe acest teren al dezamagirii si al sperantei Uniunea si-a permis calea de mijloc aceea a diplomatiei-presiune: o guvernare nationala asistata indeproape de tehnocrati europeni. Nu o data clasa politica, dispusa sa faca rabat de la principiile bunei guvernari, a fost readusa de urechi in fata cetatenilor ei chiar de Uniune. Cel mai proaspat exemplu este cel in care era sa ramanem fara DNA.
Daca Romania si Bulgaria ar fi fost irecuperabile nimeni nu si-ar mai fi batut atita capul cu monitorizari, rapoarte, finantari si implementare de politici. Si atunci de ce se amana atita momentul in care sa se afirme clar: da fratilor veti intra in 2007 la 1 ianuarie! Pentru ca nu asa functioneza romanii si bulgarii si Uniunea stie asta.
Daca s-ar anunta, ne-am culca pe o ureche si am uita de reforme si modernizare. Ne-ar arde de anticipate, conflicte politice, cine sa-si asume meritele, cine sa conduca, sa guverneze, s.a.m.d. Asa ca politica diplomatiei-presiune unde situatia nu este nici alba, nici neagra nu ne poate face decit bine. Sa rezolvam ce a mai ramas de rezolvat. Cele patru stegulete rosii. Si gata! Ne-a ajuns, vrem sa fim membri.
Acum sa fim seriosi, daca am indeplinit criteriile politice de la Copenhaga, daca avem o economie de piata (zicai-se si functionala), daca am inchis 31 de capitole de negociere in tot atatea domenii, daca am transpus intraga legislatie comunitara, daca incepem noi sa o rezolvam si cu justitia si coruptia, ar fi absurd sa ratam 1 ianuarie 2007 din cauza a patru subdomenii din care 3 la
agricultura si unul la finante. Si asta fara sa minimalizam importanta acestora, doar ca atunci cind ai mai putine lucruri de rezolvat e mai usor. Guvernul ar trebui sa se concentreze pe aceste domenii si sa le rezolve cit ai zice „1 ianuarie 2007”.
Ar fi absurd sa nu le rezolve si ar fi absurd sa se amane integrarea chiar daca unul dintre acestea nu ar fi tocmai solutionat. E ca si cum te-ai intoarce de unde ai plecat dupa ce ai sarit 99 de garduri din 100, pe motiv ca ai obosit.
Ciprian Ciucu
