In ce ma priveste, n-am aflat nimic nou din documentele publicate de curind in „Adevarul Literar si Artistic“ cu privire la „contactele“ cu Securitatea ale lui Constantin Noica.
Auzisem, din chiar gura lui, argumentele pe care le punea in joc pentru a relansa, in tara si in afara tarii, cultura romaneasca, stiam, direct de la sursa (vezi, intre altele, jurnalul Monicai Lovinescu), cu ce tip de discurs ii perplexa pe interlocutorii sai din exil, cind avea prilejul sa-i intilneasca.
Nu spunea securistilor altceva decit ne spunea noua, celor apropiati, sau, in strainatate, lui Cioran, lui Ierunca si celorlalti. Nu actiona niciodata in beneficiu propriu. Dimpotriva, risca sa-si socheze prietenii si, la limita, sa se compromita in ochii lor, urmarindu-si, neabatut, cu o incapatinare care friza obnubilarea, proiectele si strategiile sale de „politica culturala“.
Faptele si declaratiile lui porneau a. dintr-o anumita viziune privind perspectivele si metabolismul regimului comunist si b. dintr-un candid calcul tactic.
Nu credea in sansele insurgentei interne
a. Constantin Noica credea, ca noi toti, ca nu vom iesi din comunism intr-un interval de timp previzibil. Trebuia, deci, sa ne acomodam, in chip productiv, la situatia data, asa incit sa ne realizam maximal in planul creativitatii si sa slujim eficace cultura romana.
Trebuia sa profitam de fiecare „deschidere“ a regimului, sa ne strecuram in toate fisurile lui, sa-i convingem pe activisti, adoptind, la nevoie, stereotipiile lor, ca performanta culturala e mai la indemina si mai durabila decit cea economica si ca o colaborare - nestingherita de blocaje ideologice - cu diaspora romaneasca si mai ales cu marile valori ale acestei diaspore n-ar aduce
decit beneficii. Noica nu credea in sansele insurgentei interne si socotea ca exercitiul critic practicat de emigratia anticomunista nu duce la nimic. Acesta era „silogismul“ pe care el il opunea „judecatii“ celor din afara, exasperindu-i, inevitabil, prin tot ceea ce facea.
Concret, voia sa-l aduca in tara pe Mircea Eliade, sa provoace infiintarea unui Institut de Orientalistica la Bucuresti, sa stimuleze traducerea romaneasca a operei stiintifice eliadesti, sa contribuie la o mai buna formare a tinerilor intelectuali romani, prin burse, achizitie de carte si profesori de anvergura din strainatate (Stefan Lupascu, George Uscatescu, Eliade insusi).
Ii certa pe conationalii din afara tarii (pe Ion Ratiu, de pilda) pentru usurinta cu care investeau in nenumarate comitete si comitii anticomuniste, in loc sa finanteze traducerea unor autori romani sau sa ofere burse unor tineri de calitate.
Politica externa buna, politici culturale retardat
In scopul indeplinirii proiectelor sale, Noica intelegea sa accepte dialogul cu autoritatile momentului, inclusiv cu oamenii Securitatii, practicind toate formele de captatio care i se pareau utile: lauda politicii externe a lui Ceausescu, dar cu sublinierea, prin contrast, a politicii culturale retardatare, definirea operei lui Eliade ca nefiind legata de „religii“, ci de culturile
„traditionale“ (arhaice), relativizarea pedagogica a limitelor exterioare, pentru a muta accentul pe limitele noastre interioare si pe depasirea lor, sau listarea, consimtitoare, a lucrurilor „bune“ facute de regimul comunist (e induiosator, dupa mine, sa-l vezi pe Noica multumind pentru locuinta, slujba si pensie), dar cu sugestia ca lista trebuie amplificata si ca, desi s-au facut o seama de lucruri, s-au si „desfacut“ multe.
Adesea eram contrariati de discursurile lui
Se poate discuta, fireste, in ce masura strategia nicasiana a fost inteleapta si functionala.
E limpede ca rezultatele ei n-au fost nici pe departe cele scontate si ca, pentru aparatul represiv, Noica a ramas pina la capat „filosoful pensionar N.C.“, care trebuie „influentat pozitiv“ si „convins ca se afla permanent sub controlul organelor noastre“, asa incit sa-si reduca „influenta asupra tinerilor intelectuali“ din jur si sa aiba
„cit mai putine legaturi cu emigratia“. Noica incerca si el sa „influenteze pozitiv“ regimul. Dar a reusit? Cei care am avut norocul sa-i fim in preajma stim cit il costau toate aceste eforturi si cit de disperat putea fi, uneori, vazind ca totul se izbeste de obtuzitati inexpugnabile. Adesea, eram si noi contrariati de discursul sau.
Ne enerva sa auzim ca „pentru viata spiritului conditiile bune sint proaste“ sau ca tara ideala pentru cultura e Germania de Est, pentru ca ofera (in mai mare masura decit Romania) strictul necesar subzistentei, in vreme ce Germania de Vest iti distrage atentia cu o abundenta inutila si smintitoare.
Numai ca, vestejind „Germania untului“, Noica ne prevenea ca, fara limba si cultura germana, prestatia noastra intelectuala va fi precara.
Noica putea sa bata cimpii in chip euforic
Tot astfel, dezamagit de o anumita Europa, el avea sa-si incheie viata cu o carte „despre demnitatea Europei“. O spun cu luciditate si cu afectiune: Noica putea sa bata cimpii in chip euforic. O facuse si in anii ’40, cind crezuse intr-o reforma de factura legionara a tarii si intr-o gesticulatie patriotica funesta.
Dar una e derapajul ideatic, caracteristica inadecvare la imprejurari a unui anumit tip de intelectual, inocenta periculoasa si, in fond, sinucigasa a spiritului utopic si alta e colaborarea cinica, turnatoria lucrativa, caderea morala.
A face din Noica „un guru al comunismului“, a-l califica drept informator sau „consilier“ al vechiului regim e o proba de rea-credinta crasa, o magarie de speta inferioara.
De altfel, cele doua cercetatoare care publica documentele in discutie stiu foarte bine ce publica si o spun: e vorba de a „exemplifica faptul ca unii oameni au rezistat in fata presiunilor“ si de „pozitia de fiecare data categorica“ a lui Constantin Noica.
Palmuit in inchisoare pentru refuzul de a colabora
Cine citeste tot ce a tiparit „Adevarul Literar si Artistic“ (si nu doar citeva pasaje care sa alimenteze surescitarile antipaltinisene) afla lucruri tulburatoare.
Noica le spune in fata securistilor ca, daca i se cer servicii de turnator, e gata sa se intoarca la puscaria Jilava, le aminteste ca a fost palmuit in inchisoare pentru refuzul de a colabora si le explica, necomplezent, ca o lege care interzice romanilor sa stea de vorba, fara sa raporteze, cu cetateni straini e o lege „ofensatoare“, „de proasta calitate“.
In 1971 refuza sa participe la un Congres International de Logica tocmai ca sa nu i se ceara sa relateze eventualele convorbiri cu strainii. Admonestat ca nu face publicistica „de actualitate“, Noica raspunde: „Eu nu fac filosofie ieftina“. „Eu va caut pe dvs. sa ma ajutati sa facem ceva in cultura. Alt tip de informatii n-am dat niciodata si nici nu voi da.“
