Continuam publicarea unor fragmente din confesiunea privind colaborarea cu Securitatea a profesorului Sorin Antohi. Decupajul cronologic apartine redactiei.
1974: „Asa am produs in toamna-iarna 1974 ceea ce, tehnic, era un samizdat: revista-manuscris intr-un singur exemplar «Major».
Facusem si in 1973 ceva similar, numai ca mult mai inocent, fara vreo intentie politica: mica revista-manuscris «Bulevardul», in care «publicasem» citeva scurte seriale de benzi desenate, in care-i satirizam inocent pe colegi si pe profesori.
(...) Dupa un timp, am avut si noi parte de prima ancheta: securistii ne-au interogat si amenintat in fel si chip, atit la scoala, cit si la sediul lor. Desigur, toti fostii nostri admiratori, incepind cu dirigintele, profesorul de romana Puiu Filipescu, si directorul, profesorul de istorie Eugen Virgolici, altminteri un om cordial si cu dar pedagogic, au trebuit sa se dezica de noi. Acel episod traumatic mi-a schimbat in multe privinte cursul vietii.“
Racolarea
1976: „In ceea ce ma priveste, mi-am asumat intreaga responsabilitate pentru «revista», spunind ca ideea fusese a mea, iar ceilalti doi erau inocenti. Securistii mi-au spus ca tocmai de aceea aveam sa fiu pedepsit mai sever. Din nou, mi s-a spus ca urmam sa fiu exmatriculat si, daca nu-mi bagam mintile in cap, chiar inchis.
Am fost in final convocat la Securitate, la sediul sau de pe Strada Triumfului - un nume care mi s-a parut mereu de un enorm cinism. (...) Pe 29 martie 1976, am urcat spre Strada Triumfului cu oarecare curaj, sperind ca voi putea scapa cu inca «un avertisment serios», formulat intr-un cadru oficial pentru o mai puternica «impresie artistica».
Atunci cind, citeva ore mai tirziu, am coborit Copoul spre locuinta mea din cartierul Pacurari, dupa un scurt popas la un coleg de pe Str. Dumbrava Rosie (caruia nu i-am spus decit ca fusesem anchetat, nu si recrutat), eram un om invins. Nu stiu daca atunci am semnat angajamentul de informator, dar e sigur ca atunci am cedat presiunilor si am devenit turnator.
Probabil tot atunci am primit si numele conspirativ «Valentin».“
Sub lupa in armata
1979: „Un an intreg le-a trebuit deci «organelor» sa stabileasca evidenta: nu eram spion. Ofiterul C.I. mi-a pus si frontal intrebarea, numai pe jumatate in gluma.
Era probabil disperat si fiindca, gratie neatentiei sale, fusesem unul dintre principalii cartografi - alta pasiune a mea, care m-a animat din scoala primara pina azi - care participasera la pregatirea unui exercitiu tactic pe tema «Armata a II-a din Transilvania respinge un atac dinspre Vest» (nu era prea clar daca ataca ungurii, NATO, sau toti dusmanii tarii).
Dupa ce scenariul-catastrofa s-a dezumflat, toata lumea a rasuflat usurata, iar pe 10 decembrie 1979 lt.-col. Birisi si cpt. Campeanu au trimis sefului Serviciului C.I. de la «marea unitate», U.M. 01340 Oradea, col. Alexandru Nerisanu, un Raport cu propunere de inchiderea dosarului de urmarire informativa nr. 592 «Nicodim».
Raportul a fost aprobat de destinatar pe 15 decembrie 1979. Urmarirea mea inceta.“
Din nou informator
1980: „Din pacate pentru mine, raportul lui Birisi si Campeanu imi era mult prea favorabil: se arata ca «suspiciunea de nesinceritate fata de organul de Securitate nu se confirma si s-a datorat faptului ca nu a fost folosit in mod corespunzator in raport cu posibilitatile sale».
(...) Eram, asadar, «reactivat», dupa ce fusesem «demobilizat»; sau, mai bine zis, doar «trecut in rezerva». (...) Nu vedeam decit o singura iesire din mizeria morala in care ma gaseam din nou: fuga in Occident.
Voisem sa trec clandestin granita iugoslava in toamna anului 1979, pe cind ma aflam la munci agricole in Stamora Germana, dar ma simteam urmarit si ma temeam de acuzatia de dezertare chiar mai mult decit de cea de trecere frauduloasa a frontierei.
Am avut un ultim plan sa fug peste granita la scurt timp dupa terminarea stagiului militar, tot cu ajutorul unor fosti camarazi, in care aveam incredere. Dar planul a cazut cumva, nici ei n-au mai plecat pina la urma. Sper ca nu fusese vorba despre o cursa. Dar n-am avut curajul de a fugi.
M-am resemnat la mizerie morala, incercind sa nu dau niciodata informatii care sa lezeze cu adevarat interesele cuiva, fie el prieten sau simpla cunostinta. Cind dosarele privind perioada 1980-1982 vor aparea, voi putea si proba aceasta afirmatie, voi putea intregi povestea pe care incep s-o spun acum. Pina atunci, totul ramine o simpla scuza de turnator. (...)“
Povara duplicitatii
1980-1982: „Din pacate, nu mi-a fost dat sa traiesc toata aceasta minunata ecloziune a personalitatii mele mature (intre 23 si 25 de ani) decit cu povara duplicitatii. Mi s-au cerut, iar eu am dat, note informative despre multi dintre cei de care am fost cel mai apropiat, de la care am invatat cel mai mult.
Unii dintre ei - cum ar fi Dan Petrescu, Luca Pitu si Tereza Culianu-Petrescu, lectorii straini - erau oricum urmariti strict, inclusiv prin ascultarea electronica a tuturor conversatiilor din casa, nu doar a celor telefonice. Nimic din ce voi fi scris despre ei, cit voi fi scris, nu-i acuza de ceva, nu le atribuia fapte sau afirmatii incriminabile, nu-i prezenta altfel decit laudativ.
Sint convins acum, asa cum eram si atunci, ca Securitatea compara notele mele cu informatia culeasa pe alte cai, inclusiv prin supravegherea electronica. Acel simplu exercitiu comparativ le va fi demonstrat clar de partea cui eram, fiindca eu nu raportam nici macar pozitiile radicale exprimate de prietenii mei in interogatoriile lor directe, la telefon, in public, in corespondenta.
Numai regasirea dosarelor mele (sau ale lor) de Securitate din acea vreme imi va aduce putina liniste sufleteasca. Pina atunci, nu-mi ramin decit cainta si persistenta in sentimentul de culpabilitate pe care l-am avut fata de ei si altii inca de atunci.“
Ruptura
1982-1990: „Odata declansat, procesul distantarii de Securitate m-a dus rapid spre «cealalta parte a baricadei». Abia atunci, cind am avut curajul de a nu mai fi turnator, am fost cu adevarat liber sub comunismul de stat. Nu-mi mai pasa intr-atit de consecinte, voiam numai sa-mi protejez pe cit posibil familia.
Si daca am un regret privind perioada 1982-1989, acela este regretul de a fi renuntat de mai multe ori, in ultima clipa, sa-mi asum public rolul de opozant.“
Tismaneanu: „A scapat de piatra din suflet“
Scriu aceste rinduri cu o mare durere in inima. Pentru mine Sorin Antohi a fost si ramine un prieten drag, un om al spiritului, un democrat convins. Colaborarea cu organele securiste, obtinuta sub santaj si sub amenintare, trebuie privita cu sentimentul ca a fost vorba despre o capotare morala pe care ulterior Antohi a incercat pe toate caile sa o depaseasca.
„Orice sfint are un trecut, orice pacatos, un viitor“, spune un dicton. Ceea ce a facut Sorin Antohi incepind din anii ’80, deci dupa perioada in care a fost informator, pentru salvarea demnitatii culturii romanesti nu poate fi sters cu buretele indignarii filistine.
Marturisirea lui Sorin Antohi contribuie la acea claritate morala pentru care pledez necontenit (inclusiv intr-un recent articol din „Cotidianul“). Da, a colaborat cu politia politica comunista, a fost informator si a scris note despre prietenii sai apropiati. Notele, intelegem de la el, erau favora bile si chiar elogioase.
Ceea ce nu schimba esenta chestiunii: erau date sub pseudonim, fara ca subiectii discutati sa stie ce scria „sursa“. Dar a rupt la un moment dat, a trait apoi intr-o stare de chin psihologic pe care abia acum noi, prietenii lui apropiati, incepem sa-l pricepem.
Ma grabesc sa o spun: tot ce a scris Antohi in anii de dupa 1989, dar si textele sale disidente, semnifica vointa de a iesi din carcasa ideologica a bolsevismului si efortul de a sustine valorile societatii deschise.
Nu vreau sa sustin aici teoria „turnatorului de bine“. Nu a existat asa-ceva. Delatiunea era delatiune si nu poate fi nicicum exonerata. Vreau sa renuntam insa la postura de procurori neprihaniti si sa admitem ca zona cenusie din sistem a fost una extrem de labila si perversa.
Nu impartasesc pozitia care egalizeaza culpele, asezindu-i alaturi pe Plesita, Merce, Dascalescu, Postelnicu, Mona Musca, Mihai Dulea si Leonte Rautu de Sorin Antohi, adversar fatis, inca din anii dictaturii, ai ideologiei comuniste, si pe demagogii oficiali ai ceausismului.
Alegind sa vorbeasca, in fine, despre propria sa degradare, Sorin Antohi se afla pe drumul unei redemptiuni prea mult aminata. Cei care vor arunca cu piatra in el ar trebui sa stie ca, eliberin-du-se prin marturisire, Antohi a scapat de o piatra mult mai apasatoare - cea din propriul sau suflet.
Antonesei: „Nu-mi prea vin in fire“
De 24 de ore, de cind am primit scrisoarea lui Sorin, nu-mi prea vin in fire. Stiam ca are „probleme de dosar“, de citeva luni eram sigur, dar am fost socat de cele prin care a trecut, incepind de la 17 ani. La aceeasi virsta, eram impulsiv si depresiv si, probabil, daca as fi fost supus aceluiasi tratament, n-as mai scrie astazi aici.
Multumesc cerului ca n-am trecut prin asta si-l depling pe Sorin pentru ce i s-a intimplat. Era bine ca noua, prietenilor, sa ne fi spus macar dupa 1989. Cred insa ca i-a fost rusine ori frica sa nu ne piarda. Incerc sa-l inteleg. Oricum, asa cum l-am asigurat prin mail, vom trece cumva peste asta, vom ramine prieteni. In caz contrar, Secu si PCR ar continua sa-mi faca agenda si detest asta. E ceva ciudat in deconspirare.
Plesita ne da lectii pe OTV, Merce in Parlament si in presa, Priboi a sters-o cu averea ilegala peste fruntarii, iar politia politica a fost facuta de Mona, Sorin, Carol? Acesti oameni nu s-au dus de bunavoie la Secu’! Esti cu adevarat vinovat pentru cele asupra carora poti decide in deplina autonomie.
Daca nu ajunge sus, la securisti si activisti, care decideau, deconspirarea nu e inutila, e periculoasa.
Doina Cornea: „Acum e un om liber“
Il felicit pe domnul Antohi pentru confesiunea sa. Am aflat ca a fost racolat in tinerete si, daca astazi a avut curajul sa isi recunoasca acest angajament, inseamna ca dinsul a evoluat foarte mult si ca s-a schimbat. De acum incolo il socotesc un om liber - pentru ca a spus adevarul, iar adevarul l-a facut liber.
Il felicit pentru faptul ca a marturisit, care mie imi spune ca constiinta lui a ramas neatinsa. Daca toti cei care sint vinovati de colaborarea cu Securitatea ar face la fel ca domnul Antohi, atunci Romania ar putea deveni in citeva luni o tara curata. Riscul ca tocmai cei cinstiti sa isi dezvaluie aceasta colaborare cu Securitatea, iar cei vinovati sa taca in continuare este mare.
De aceea, eu cred ca este necesar ca societatea civila sa isi uneasca fortele si sa ceara dosarele celor grei - a acelora care nu isi recunosc faptele grave. Mi-e teama ca daca lucrurile se vor opri aici, tocmai cei care au ruinat tara si au otravit constiintele nu vor avea atita onoare incit sa isi declare colaborarea cu Securitatea.
E nevoie sa fi aflat dosarele tuturor demnitarilor, ale judecatorilor si ale inaltilor ierarhi, indiferent de confesiunea de care apartin acestia.
In privinta acestora din urma, cazul IPS Anania - mitropolitul de Cluj care figureaza ca si colaborator al Securitatii in cartea lui Ion Mihai Pacepa - este un exemplu cum nu se poate mai bun pentru a ilustra o atitudine care nu face deloc cinste clerului. In concluzie, e necesar ca societatea civila sa se mobilizeze in sensul echilibrarii deconspirarilor.
