Spre deosebire de 1989, reconfigurarea fortelor din arena va fi obligatoriu nonviolenta. Ea va fi negociata si sustinuta electoral sau nu va fi deloc.

Dupa ce ghiuleaua cu lant a comunismului a demolat in Romania aproape tot - de la traditii si biserici pina la valori si principii -, natiunea noastra e in santier. Ca si in cazul infrastructurii, santierul dureaza de 16 ani. Numai ca, oricit ar fi de enervanta, lipsa autostrazilor e mai putin grava decit lipsa proiectului de societate.

O lacuna deplinsa pe multe voci, dar neremediata, desi masinaria „strategiilor guvernamentale“ huruie de zor. Problema nu e la ministere, de unde poti solicita oricind, pe circuit administrativ, dosare cu etichete pompoase. Noi, ca ansamblu de cetateni, avem de dat raspunsuri, prin politica, si nu o facem sau o facem ezitant, stins, dezlinat.

Admit ca un proiect de societate presupune o majoritate constient angajata. Asa ceva nu poti obtine decit in doua feluri: o gindire larg impartasita, plus lideri credibili, dornici sa fixeze binele comun ca rama a propriului destin public. Da, persistenta in politica a unor figuri degradate moral in acidul dictaturii explica, pina la un punct, inertia si reculul.

Da, santajabilii ne-au tinut pe loc, pentru ca au conspirat eficient. Daca ne limitam insa la gindul darwinist ca Romania se va dezvolta numai prin selectie naturala, atunci vom prelungi insuportabil (meta)stazele vechiului regim.

Cum Dumnezeu sa refaci o tara fara sa-i faci plinul de idealitate? Cum sa captezi energia civica si competentele fara sa-ti construiesti programul pe ceva „cu adevarat adevarat“?

Fenomenul forumului din editia pe web a ziarelor sau chiar „voturile“ prin SMS mi-au aratat ca anumiti participanti sint frustrati si obsesiv neincrezatori. Durii anonimatului ofensiv sint insa minoritari. Cei mai multi dintre asa-zisii „oameni obisnuiti“, care intervin in dezbaterile secundare, probeaza un bun-simt admirabil.

Dincolo de ecranul politico-mediatic, functioneaza vibrant o agora plina de resurse etice si mentale. Aceasta „agora nevazuta“ trebuie adusa la lumina. Ea reprezinta clasa de mijloc, ea e „intelighentia“ de rezerva si locul in care mult invocatul, dar mereu absentul proiect de societate poate prinde corp.

Si asta pentru ca democratia spiritualizata prin mediile electronice scoate la iveala exact doza de idealitate care lipseste „politicii reale“. Daca nu sint pusi de altcineva sa traga cu pistolul, comentatorii „neoficiali“ chiar cred in ce afirma ca gindesc. Se simte in patosul lor o implicare autentica si un mare apetit de solutii cu impact asupra convietuirii. De acolo vor proveni, sper, termenii si substanta unui contract social renovat.

Mi-e clar, pe de alta parte, ca o noua clasa politica, adaptata ciclului istoric pe care integrarea in UE il deschide, nu poate aparea peste noapte. E realista doar pretentia ca unii dintre actualii actori politici sa fie totodata cei care pregatesc schimbarea de garda si de mentalitate.

Insasi democratia, acolo unde functioneaza, va genera scenarii - si figuri - capabile sa-i asigure un viitor mai sofisticat, o temelie comunitara mai solida si o paleta de proceduri euroconforme.

Spre deosebire de 1989, reconfigurarea fortelor din arena va fi obligatoriu nonviolenta. Ea va fi negociata si sustinuta electoral sau nu va fi deloc. Am inceput procesul prin desemnarea comisarului european si-l vom continua prin selectionarea europarlamentarilor.

Cu cit „agora nevazuta“ va fi mai lucida, cu atit difuzorul ei ONG-istic va reusi sa arbitreze mai strict competitia politica, imprimindu-i directia privilegiata de zona dinamica a societatii romanesti.

Constiinta perfectibilitatii graduale e, dupa mine, cea mai seducatoare latura a democratiei. Si tot ce e fin dozat, adica ameliorat prin tuse succesive, imi satisface sensibilitatea crestin-democrata, pe care de mult o apar in scris, cu toate argumentele disponibile. Ca intelectual de dreapta, am de ce sa detest revolutiile.

Le prefer evolutia controlata rational, intelepciunea „lectiilor invatate“ si tactica pasilor mici, dar ferm orientati spre o finalitate convenita.

Din fericire pentru tipul meu de asteptare, integrarea se va desfasura pragmatic si (relativ) disciplinat. Criteriilor de aderare le vor urma alte reguli, care se cer aplicate, daca vrem sa ne pastram onoarea, puterea de influenta sau chiar locul cistigat. Exista insa state membre de toata mina.

State in care ideea europeana a produs miracole economice si armonie interna sau state unde apartenenta la Uniune a sporit demoralizarea colectiva, criza de identitate si gilceava populista. Altfel spus, Romania pe care o propunem Europei e Romania pe care vom reusi sa o desenam cu propria mina, ca tema pentru acasa.

N-avem de ce sa ratam, cu singura conditie de a fructifica latentele „agorei nevazute“, formata din cetatenii „conectati“. Ei sint electoratul de centru si numai agenda lor ii poate antrena pe numerosii compatrioti care nu folosesc (inca) banda larga a democratiei fara ghilimele.