Acum vreo doi ani, imi amintesc cum la "Romanii au Talent" a evoluat absolut spectaculos un oarecare Gigel Frone. Remember Gigel Frone? Un om cu o suferinta vizibila, care sigur ca ar fi avut mai curand nevoie de ajutor decat sa fie propulsat in finala (sau semifinala, nu mai stiu, departe oricum) unui show national, de magnitudinea lui "Romanii au Talent".
Imi amintesc si acum juratii care l-au trecut la preselectii in etapa urmatoare, asa.. for fun. Hai sa vedem ce se intampla. Cumva, presupun, convinsi fiind ca va fi eliminat. Atata doar ca, surpriza! Nevoia de circ a publicului a invins. Si-mi amintesc nauceala acelorasi jurati care priveau cu ochii mari ascensiunea de necontrolat dintr-o etapa in alta a lui Gigel! "Cum e posibil asa ceva?"
Rand pe rand erau eliminati concurenti redutabili, in timp ce Gigel rezista. Fara indoiala, un supravietuitor. Au urmat luni de zile de Gigel la televizor, intins in toate felurile, pe toate posturile si muls pana la ultimul strop de audienta. Da, Gigel a trecut. Eventually. Dar nu pot sa uit felul in care a aparut: pe fondul increderii ca "n-are cum dom'le sa treaca mai departe!".
Exact la fel mi se pare ca se intampla lucrurile si in SUA, cu Donald Trump, acum. Exista aceeasi nauceala generalizata a negarii: "N-are cum, dom'le!". La fel si cu Brexitul: "N-are cum, dom'le!". La fel si cu incalzirea globala. La fel cu toate.
Nimic nu mai e "prea de tot". Totul se joaca pe bune. Si nici macar nu se mai joaca in spatele cortinei. E pe fata! E la televizor, live!
Mi-e teama de momentul cand oamenii se vor trezi cu o monstruozitate (indiferent unde - Anglia, SUA, Romania, alte parti de lume) si, treziti din amorteala se vor uita la ce au in fata - dezastrul - si vor spune:
Wait, what?
What just happened?
Si va fi prea tarziu.
0
11
