La recentul Festival Untold, un tânăr trapper – care se prezintă sub numele de scenă ”Gheboasa / ă” (interesant că nimeni n-a speculat transgenderismul ce suprapune porecla cu omul!) – a cântat o producție proprie plină de ceea ce ”oamenii de bine” au numit imediat obscenități, dar care i-a electrizat pe tinerii ce-i constituiau publicul. Bineînțeles că ”versurile” sunt de o tristă mediocritate, atâta doar că – ici - colo – sunt cuvinte argotice (cum se spunea pe vremuri), pe care nici un adult din middle class nu le-ar folosi în public (e drept că nu știm ce limbaj au oamenii aceștia în privat și la furie) și, în ansamblu, ”textul” face apologia unui soi de violență pe care etica curentă se chinuie s-o evacueze deopotrivă din relațiile personale și din societate. Reacția față de asemenea ”creații”, bazată pe ”bunul simț” (în numele căruia ne cenzurăm reactivitatea, violența și pornirile – cum să le spun altfel? – primitive), nu ține doar de (o formă de) ”civilizație” – ce ni se pare că declină mereu – ca și de altminteri mult-criticata ”corectitudine politică”. În speță de corectitudinea unui middle / medium al societății, care se consideră reprezentitiv pentru aceasta și care se crede abilitat să normativiteze – inclusiv la nivelul limbajului – viața publică. Tocmai pentru că această lume bien-pensant-ă ocupă orașul zi de zi, ”cealaltă lume” (în speță tinerii, dar și partea de Mr. Hyde a unor reprezentanți ai mainsetream-ului) se adună noaptea, într-un decor cvasi-ritualic, și strigă – în cor – ceea ce ziua nu poate fi rostit.
Scandalul pe care-l produc aceste fenomene – de la Festival în sine, la apariția unora din vedetele lui și la lyrics-ul ”melodiilor” prezentate – nu arată decât faptul că, încă, avem o înțelegere foarte vagă (și foarte naivă) a acestor lucruri. Să le luăm pe rând. Mai înainte de toate Untold-ul; la începuturile sale, festivalul a fost un motiv de mândrie: în sfârșit, un oraș din România (și nu oricare!) apărea pe lista – și urca în top-ul – ”evenimentelor” pop-culture ale Europei. Nu trebuie să ne ascundem: obișnuiți să fim la coada tuturor clasamentelor, faptul de-a apărea – măcar ocazional (și aproape cu orice) – în ”linia roșie” a acestora e, întotdeauna, un motiv de ”mândrie națională”. Și, evident, atunci când e vorba de un oraș, de patriotism local. Pe lângă asta, cum bine știe și Primăria, un festival care atrage zeci de mii de străini – inclusiv din afara țării – într-un oraș e și o bună ocazie de afaceri: în cele patru zile de concerte chiriile (oricum legendare!) ale Clujului explodează, iar prețul consumabilelor de pe terase, din restaurante și chiar din ABC-uri crește exponențial. Altfel spus, vara – când un oraș universitar precum Clujul se golește de studențime – apare o ocazie nesperată de a ”recupera”, spectaculos, în câteva zile ceea ce diminuează vreme de două luni. Pe lângă lista vedetelor, avem – în fiecare an – și una cifrică, ce arată câți bani a atras Untold-ul în Cluj. La toate acestea se adaugă reclama – gratuită – a orașului care face să se vorbească nu doar de spectacole, ci și de diverse aspecte ale vieții urbane menite a atrage atenția asupra ”deschiderii europene” a ”capitalei Transilvaniei”.
Toate bune și frumoase, dar, în mod previzibil, după un timp a apărut și reacția: mai întâi, la gălăgie. Asta e: Clujul e un oraș închis în căldarea unor dealuri și stadionul pe care are loc festivalul a ajuns – pe valul ”dezvoltării imobiliare” (și ea legendară) – practic în centrul orașului. În plus, show-ul e în luna august când, din rațiuni care nu țin doar de ”încălzirea globală”, mulți din cei ce locuiesc în blocurile din preajma stadionului își lasă noaptea ferestrele deschise. Și, dacă nu ești fan al DJ-ilor care se produc pe scenele Untold-ului, faptul de-a putea beneficia gratis de muzica lor nu e un avantaj, ci un (mare) disconfort. Să nu uităm: noi trăim în țara în care – până în urmă cu 30 de ani – se afișau pe clădiri mențiuni cu ”ora de liniște” (care erau, de fapt, două ore – de la 15 la 17). Greu să-i convingi pe pensionarii de pe malul Someșului și pe maturii care, a doua zi, se duc la lucru că hărmălaia insuportabilă ce vine din complexul Băncii Transilvania aduce beneficii orașului și, implicit lor înșile. În plus, tejghetarii din cafenele și vânzătorii din ABC-uri nu fac, pe perioada festivalului, nici o deosebire între localnici și străini, asfel că cei dintâi sunt în situația de a plăti nimicurile vieții de zi cu zi la tariful fixat pentru cei din urmă. Ceea ce, mai ales la buzunarul ”categoriilor defavorizate” (dat fiind că nu toți locuitorii Clujului sunt IT-iști), se simte.
Însă – deși neplăcută – nu gălăgia de noapte e problema principală a orașului, ci afluxul de populație externă care poate ajunge la o treime din numărul rezidenților (sau chiar mai mult, dat fiind că o parte din clujeni sunt în vacanță sau – mai nou – se ”exilează voluntar” pe durata Untold-ului). România nu are, deloc, experiența străinilor care vin în masă și nici infrastructura necesară pentru a decongestiona rapid zonele aglomerate, astfel că orașul – pe perioada festivalului – pare a fi luat cu asalt de o forță de invazie. Dincolo de faptul că traficul, și așa (legendar de) dificil e complet perturbat, Clujul Untold-ului pare a fi A Tale of Two Cities: unul care continuă să funcționeze potrivit ritmurilor lui curente și altul (al ”ocupanților”) în care stăpânește Carnavalul. Or, Carnavalul – se știe – e lumea pe dos; abolirea tuturor regulilor în favoarea unei dez-ordini dionisiace care domnește noaptea, și nu doar în spațiul închis al stadionului pe care au loc concertele și care ziua, prin neglijență, lene și distracție, ridiculizează mecanica vieții de zi cu zi căreia îi sunt supuși localnicii. Inclusiv faimoasa ”mizerie” (pe care Primăria ar trebui să o curățe la primele ore ale dimineții) aparține acestui registru al batjocurii pe care oamenii comuni o simt venind dispre grupurile lipsite de griji ale celor ce se abandonează Carnavalului. Așadar pe de-o parte ”invazie” a tot soiul de străini care se comportă fără nici o atenție față de regulile vieții comune dintr-un oraș (care, practic, până în 2005 a trăit în cadre ancestrale), pe de alta – voluntară sau involuntară – ridiculizarea carnavalescă a vieții cotidiene a cetățenilor lui.
De aici până la sugestia că festivalul are o dimensiune orgiastică – sau (susțin unii ”iluminați”) ”satanistă” – nu e decât un pas. Cu adâncă tristețe, dar realitatea e mult mai prozaică. Untold-ul adună în Cluj o mulțime de tineri (și de oameni de toate vârstele, dar celebrând tinerețea) care, pentru câteva zile, trăiesc doar pentru ei, ca și cum lumea cea largă, cu nenumăratele ei obligații n-ar mai exista. Tinerii, se știe, nu sunt încă cu totului domesticiți și nici priponiți cu lanțul de ”trebuie să”-uri care descriu viața adulților. Ei sunt pasionali, trăiesc în ritmul propriilor emoții și sentimente, sunt radicali și vor totul dintr-o dată. Sigur, acum reclama și nostalgia ne fac să privim mult mai îngăduitori această vârstă. Dar, pe de altă parte, the coming of age a fost, dintotdeauna, o mare problemă în toate societățile și fiecare cultură a căutat să o disciplineze, spupunând-o la proba unor rituri de trecere. Să nu uităm că pasionalii (până la moarte) Romeo și Julieta erau niște adolescenți, la fel cum erau și mulți din khmerii roșii care au pustiit Cambodgia pe vremea lui Pol Pot. Tânărul nu se încurcă în obiecțiile memoriei (care-i e, fatal, scurtă), nici în dimensiunea formală a socialului (pe care n-a interiorizat-o deplin), ci vrea ”să trăiască la maxim”, acum și aici, strigându-și bucuria și frustrarea, într-o solidaritate epidermică cu alții ca el, pe care – deși nu-i cunoaște – îi știe (dintotdeauna) asemeni lui. Înainte de-a deveni, precum părinții, bunicii și strămoșii săi, un gardian al normelor cetății, tânărul e barbarul care – cu impetuozitate juvenilă – le provoacă și, în felul acesta solicită cetatea să se redefinească pe măsura fiecărei generații.
Căci, ceea ce pentru oamenii unei vârste e scandal, pentru cei ai altei vârste e banalitate. Își poate cineva imagina, astăzi, scandalul pe care l-au reprezentat – la vremea lor – avangardele? Sau efectul de dinamită pe care l-a avut generația sixties-șilor? Lumea în care au apărut și s-au manifestat aceste două ”fenomene” era mult mai stabilă și mai conservatoare decât cea de azi și, prin urmare, șocul produs de erupția lor a fost mult mai mare. În mod manifest, ei și-au propus să arunce în aer convențiile lumii burgheze în interiorul căreia crescuseră, convenții pe care – pe urma ”maeștrilor bănuielii” și ai contestației din Occident (Marx, Nietzsche și Freud) – le asimilau ipocriziei. Ipocrizia e legea tăcerii cu privire la tot ceea nu intră în cadrele ”moralei burgheze”, care se vrea puritană, încrezătoare, celebrând reușita și ”ordinea socială”. Marx, cu alienarea și exploatarea, Nietzsche cu dionisiacul și lipsa de sens, Freud cu inconștientul și refularea au arătat partea nevăzută a aisbergului eticii oamenilor cu joben și crinolină: mizeria (materială și morală), promiscuitatea, prostituția (în bună măsură infantilă), colonialismul, complexele îngropate sub straturi de fard și de convenții, artificialitatea etc. Pe fondul șocului reprezentat de Războaiele Mondiale (și apoi de Războiul din Vietnam), avangardele și power flower-șii n-au făcut decât să aducă la lumină, scandalos și carnavalesc deopotrivă, aceste lucruri. Absurdul și insignifianța cotidianului, micile sau marile drame ascunse de imaginea publică, violența ce mocnește sub aparența moderației, lipsa de orizont a celor care pornesc plini de speranțe, caricaturalul celor care se prezintă drept ”salvatori ai nației”, descompunerea întregului în fragmente fără noimă, durerosul ce ne consumă lăuntric, vulgaritatea cu care compunem, sexul, alcoolul și drogurile ca modalități de a scăpa unui real opresant și, în același timp, ca închisori ale viselor, toate acestea s-au inserat – tocmai grație șocului produs de tinerii care le-au aruncat în fața părinților lor – ca teme inconturnabile ale literaturii, filmografiei și muzicii cult a ultimelor decenii.
Astăzi ne raportăm la avangarde sau la șaizeciști ca la niște fenomene culturale – asimilate, deja, de ”marea cultură” – pe care le putem descrie (sociologic, filosofic, din interiorul fiecărei discipline) ca pe niște momente ale istoriei. Uităm că, la vremea lor, au fost scandaluri uriașe: nu doar exhibarea nudurilor în arta primelor decenii ale secolului XX a șocat, ci și destructurarea formelor corpului uman, subiectele și limbajul – considerat scabros – al multor opere literare, asimilarea temelor marginalității (coloniale, etnice, minoritare etc.) și abolirea progresivă a canoanelor fiecărui domeniu. E greu de spus, astăzi, ce mai e arta. Ceea ce, până la începutul secolului XX, părea a fi punctul ei focal: legătura cu ”frumosul”, s-a evaporat de mult. Astăzi, artistul nu mai reproduce secvențe ale realului pentru a place potențialilor lui clienți, ci, mai curând, experimentează – la nesfârșit – perspective asupra lumii și a lui însuși. Scopul creației lui nu e mai e un obiect – frumos – ci faptul de a produce o stare în cel care se află în fața lucrării lui, o stare care să-i lărgească acestuia orizontul perceptiv. În această deschidere, ”creația artistică” nu mai are conturul precis al tabloului sau cel momentelor simfoniei, ci înglobează tot contextul – cu o scenografie special construită, cu filtre de lumini, difuzoare de sunete etc. – și, mai mult, îi prinde și pe spectatori, care, astfel, participă la happening-ul ce dezvăluie ”creația”. Toate acestea sunt adunate sub numele de ”eveniment”. Azi nu mai avem opere de artă izolate în majestatea lor sublimă, ci evenimente, care adună public, care crează percepții, care marchează memoria locului și care (la modul ideal) aduc fonduri la bugetul local.
Problema, destul de simplă, e aceea că evenimentele acestea se multiplică exponențial, pe măsură ce muzicienii sunt înlocuiți de DJ, scriitorii de ”creatori de conținut” și artiștii plastici de designer-i. Grație banalizării aparatelor de fotografiat, internetului și – mai nou – minunilor Inteligenței Artificiale, numărul celor ce se consideră ”oameni de artă” tinde să se suprapună cu cel al oamenilor în general. Arta – la fel ca descoperirea științifică în epoca cercetării stohastice – nu mai e privilegiul geniului. Întrebarea e: cine (și cum) devine vizibil în această mulțime? Aici regăsim – de astă dată din rațiuni comerciale – una din temele avangardelor: scandalul. În ziua de azi, cu toate mediile ei, scandalul e cel mai bun vector de vizibilitate. O știu și Miley Cyrus, și Prințul Harry, și Donald Trump. Scandalul face să se vorbească despre cei aflați în centrul său, să se ”rostogolească” știri în media, să se autoîntrețină (cu dezmințiri, erate, dezvăluiri și alte asemenea). Dar, într-o societate care se vrea tolerantă și ”incluzivă”, ce mai e scandalos în zilele noastre? Asta, evident, depinde de public. Pentru cei religioși, e scandaloasă blasfemia; pentru cei conservatori, ultrajul de moravuri; pentru pudibonzi, obscenitatea; pentru moderați, violența; pentru raționali, relativismul etc. Un ”eveniment de succes” face un cocktail, în doze variabile, din toate acestea. El revendică transgresiunea în numele artei, pretinde că o circumscrie cadrelor în care se desfășoară și că șocul produs de mizanscena lui e menit a lărgi orizontul perceptiv al celor ce-l urmăresc (și, en passant, a atrage mai mulți clienți – și mai multe fonduri – pe măsură ce urcă pe val). Așa ceva poate să ne placă, sau să nu ne placă, dar cam asta e arta de azi.
Sigur, unii o vor detesta, spunând că nu e altceva decât un epifenomen al unei lumi ce decade și se dezintegrează. Pentru alții e un spectacol, când amuzant, când enervant, când dându-le de gândit. Cei mai stranii sunt criticii și teoreticienii artei, care se plimbă de la Kant la Derrida (și înapoi), fără a mai pricepe nimic. Pentru majoritatea, genul acesta de artă merge doar în forme edulcorate. Cea mai cunoscută – și generalizată – dintre ele e kitsch-ul. Kitsch-ul e excesul de frumos, de melodios, de patetism; în termeni actuali e instagramabilul, fredonabilul, acel ceva care ”te atinge la sentiment”. Nu se poate să nu-ți placă, să nu te simți transportat, să nu lăcrimezi un pic în fața lui. E cool și merită o mulțime de ador-uri. Într-un anume fel – ca parodie (involuntară) prin exces – kitsch-ul e, el însuși, avangardist (căci disoluționează temele artei clasice); într-altul – în măsura în care el te confirmă, nu te provoacă – e opusul avangardei. Arta ar fi justa măsură între avangardă și kitsch, înainte ca ele să se istoricizeze și să fie resorbite în ea. Ce e interesant, e faptul că arta contemorană integrează – de la bun început – și avangarda, și kitsch-ul, de așa manieră că cele două (sau trei) devin indiscernabile. Maneaua Gheboasei e și avangardistă (prin cuvintele – voit scandaloase – pe care le aruncă în public), dar și kitsch-oasă prin tema ei (suprematismul bărbatului de succes, într-o societate – încă – patriarhială și ahtiată după însemnele reușitei).
Nu știu ca cineva să fi făcut un studiu – deopotrivă cu uneltele muzicologului, etnografului și ale sociologului – asupra manelelor. (Așa cum nu știu să se fi studiat muzica ”ce se pune” – atunci când nu sunt bani de ”artiști” – pe la nunți.) Ce sunt ele, în fond? Muzică țigănească? Muzică de petrecere? Nu le-am ascultat, decât nevoit, așa că nu mă simt îndreptățit să mă pronunț asupra lor. Mie unuia mi se par a fi fusion-ul românesc: atâta cât am priceput eu, am auzit în ele ceva din muzica sârbească (ce duduia pe autobuze în anii '80), ceva din hip hop, inflexiuni de muzică pop și chiar resturi de ”populară” (mai ales în varianta ei de mahala). Maneaua e ca șaorma: cu de toate și mai ales cu ”potențiatori de gust” – place imediat și e săltăreață. E, în fond, opusul ”artei mari”, ”culte”, care se eterează tot mai mult și devine tot mai conceptuală. Până la urmă, pentru a înțelege un ”mare” artist actual, s-ar cuveni să ai două – trei facultăți și să cunoști, de-a fir a păr, descendențele structuralismului și ale postmodernismului. Maneaua nu se cere înțeleasă, te ia pe sus, te scutură, te face să strigi și – cum vedem din varii postări (inclusiv cu personaje publice) ”să arunci cu bani”. Ne place sau nu, dar – în mediul ei – produce un soi de katharsis, al kitsch-ului, evident. Tânărul de la Untold a cântat manele: succes garantat la o generație pentru care canalele înțelegerii au fost astupate din școală, cu zeci de pagini de texte (de un kitsch mai grotesc decât cel muzicii – și ”costumelor” – de la nunți) ce trebuiau memorate și care vrea să ”simtă” și să ”trăiască”, imediat și ”la maximă intensitate” totul. Manelele vorbesc pe limba adolescenților de azi.
Un cuvânt și despre vulgaritate: ce a ajuns ea? Să numești argotic organul sexual feminin e vulgar, dar să lași o femeie – cu picioarele desfăcute – să nască pe trotuarul din fața unui spital nu e. Ciudată lume! A spus-o Delavrancea, în procesul intentat lui Coșbuc pentru ”Noi vrem pământ”, după Răscoala din 1907: la noi sunt scandaloase cuvintele ce numesc o realitate, nu realitatea ca atare. Atâta timp cât aceasta din urmă nu e numită, nu există nimic scandalos. Or – fără nici o supărare – aceasta e exact definiția ipocriziei: tabuizăm cuvintele și, nenumind ceva, ne facem că acel ceva nu există. În rest, vorbim cu toții gros, nu mai sesizăm abnormul de limbaj (tinerii folosesc cuvintele desemnând organe și funcții efectiv ca markeri ai punctuației în limba vorbită), ”ne descurcăm” care cum poate (rata uriașă a avorurilor o arată), sunt campioni la videochat, ne batem – fără discernământ – părinți, nevastă, copii (și mai scăpăm ceva și la vecini), furăm pasional, ne ciocnim cu mașinile etc., dar ferească Dumnezeu să folosim un ”cuvânt jignitor”! Am mai avut de-a face cu lucrurile acestea și când s-a vorbit de educația sexuală în școli. Cel mai vulgar lucru în societatea românească e tăcerea ipocrită cu privire la bolile ei rușinoase. În fine, nici muzica prizată, nici folclorul autentic (nu cel de ”Tezaur Folcloric”) nu sunt tocmai pudibonde. Ion D. Sârbu povestea undeva că Lucian Blaga i-a spus că, în copilărie, versurile care l-au impresionat cel mai mult nu erau cele ale ”Mioriței”, ci cele ale unui distih neîndoielnic scandalos (și prin limbaj, și prin episodul la care trimitea): ”La Mărie văduva / Fut de-mi iese măduva”! Asta e: ”arta populară” e dinaintea partajului conștiinței, a vinovăției și a refulării pe care le presupune ”arta cultă”. Nu trebuie să știi prea multă engleză ca să intuiești ce-nseamnă anumite versuri ale muzicii rock (inclusiv care e acronimul de la Lucy In The Sky With Diamonds”) : pop art-ul e – deja – dincolo de acest partaj. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
