Din informațiile și documentele publice apărute până acum, România nu s-a pregătit nici politic, nici militar înaintea invaziei Rusiei împotriva Ucrainei, deși pretinde că a atenționat Occidentul privind amenințarea rusească.
Invazia Rusiei a surprins România și Polonia în stadii diferite ale relației lor cu Ucraina. România nu a arătat vreun interes pentru Ucraina nici după ce Klaus Iohannis a devenit președinte, în decembrie 2014. Semnalele dinspre București și Kiev păreau să anunțe, inițial, un dezgheț. Iohannis a vizitat în, mai 2015, Kievul, prima vizită a unui președinte român în ultimii 7 ani. Și de data această, România s-a concentrat pe chestiunea minorităților: „Am convenit că trebuie să dăm o vizibilitate mai bună comunităților noastre etnice care trăiesc în România, respectiv în Ucraina. Ele trebuie să devină un liant și un pod în relațiile noastre. În acest sens, este nevoie ca mecanismele relevante pe linie guvernamentală să își reia activitatea și să abordeze aspecte de actualitate”.[2]
În 2016, președintele Petro Poroșenko a venit la București, la invitația lui Iohannis, dar nici această vizită nu a trecut de stadiul declarațiilor formale privind o mai bună colaborare. Intențiile nu s-au concretizat în vreo acțiune practică și o nouă etapă de îngheț în relațiile dintre două țări a apărut un an mai târziu. În octombrie 2017, după ce autoritățile de la Kiev au aprobat legea pivind învățământul secundar în limba maternă, Iohannis și-a anulat vizita în Ucraina, în semn de protest. Legea nu fusese încă promulgată de către președintele Poroșenko, însă autoritățile de la București nu au inițiat vreo negociere pentru amâna intrarea în vigoare a legii sau modificarea ei. A fost anulată și primirea la București a președintelui Radei Supreme (Parlamentul ucrainean). Într-o scrisoare comună, România, Bulgaria, Ungaria și Grecia au cerut Kievului retragerea acestei legi.
Nici alegerea ca președinte a lui Volodimir Zelenski, în aprilie 2019, nu a adus vreo îmbunătățire a relației bilaterale. Iohannis a avut o singură întâlnire cu Zelensky în septembrie 2019, la New York, în marja sesiunii Adunării Generale a ONU. În bilanțul oficial al primului mandat prezidențial al lui Klaus Iohannis, Ucraina este menționată de șase ori, comparativ cu Moldova (37 de ori) și SUA (33 de ori).[3]
În schimb, președintele ucrainean a vizitat Polonia la doar trei luni de la învestirea în funcție, în august 2019. La Varșovia, Zelenski a anunțat o resetare a relațiilor bilaterale, tensionate în timpul regimului Poroșenko. Ca semn al dorinței de reconciliere, Zelesnki și-a ales momentul vizitei în preajma comemorării a 80 de ani de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial (1 septembrie) și a anunțat ridicarea moratoriului privind exhumarea rămășițelor soldaților și civililor polonezi uciși în Ucraina. Atât președintele polonez, Andrzej Duda, cât și cel ucrainean au anunțat că sunt gata să discute „capitolele dureroase” din istoria comună, astfel încât relațiile strategice să aibă o bază solidă.[4] În octombrie 2020, Duda și Zelenski au participat, la Odessa, la comemorarea președintelui Kaczynski, în cadrul vizitei oficiale a președintelui polonez în Ucraina. Până la invazia rusă din februarie 2022, Zelenski a avut două vizite de stat și două de lucru în Polonia, în timp ce Duda a avut 4 vizite în Ucraina, ultima cu o zi înainte de declanșarea războiului, pe 23 februarie.
Polonia și-a reluat eforturile de apropiere a Ucrainei de Occident prin intermediul unor inițiative regionale: Triunghiul de la Lublin (Polonia – Ucraina – Lituania, înființat în iulie 2020, amintind de uniunea statală polono-lituaniană din secolul al XVI – lea) sau Trilaterala Polonia – Ucraina – Marea Britanie (creată la 2 februarie 2022, la inițiativa Londrei).
Pentru administrația de la București, cele mai importante inițiative regionale au fost Inițiativa celor Trei Mări și Formatul București - B9, pe baza cărora România intenționa să devină un actor regional important. Dacă Formatul B9 a fost o inițiativă a României, ideea Inițiativei celor Trei Mări a aparținut Poloniei, România fiind doar invitată să participe. Diplomația română nu a trecut însă de clișeul postdecembrist privind „creșterea profilului de țară”. Chiar și inițiativa lui Iohannis de a constitui, alături de Polonia, Formatul București, nu a adus o creștere a rolului României nici la nivel de regiune, nici în Uniunea Europeană.
În evaluarea Administrației Prezidențiale, în primul mandat al președintelui Iohannis, relațiile cu Polonia au evoluat consistent, cele două părți împărțindu-și, practic, sfera de influență în zonă: „Summiturile B9 coprezidate de către cei doi șefi de stat au consacrat leadership-ul României pe dimensiunea securitară în Regiunea Mării Negre și, respectiv, al Poloniei în regiunea baltică. Cele două țări au evaluări similare privind nevoia de securitate în Flancul Estic și sunt, în consecință, cei mai activi actori pe dimensiunea securitate și apărare din regiune. De asemenea, atât România, cât și Polonia sunt parteneri strategici ai SUA activ implicați în promovarea unui angajament ferm și substanțial american în securitatea europeană”.[5]
Interesul statelor B9 a rămas constant atragerea SUA în acest proiect. La fiecare reuniune, însă SUA și NATO au trimis reprezentanți din eșalonul al doilea (secretarul general adjunct al NATO, respectiv reprezentanți ai Departamentului pentru Apărare). Abia la summit-ul B9 din 2021, președintele american Joe Biden a avut o intervenție, în regim de videoconferință, la care a participat, pe lângă liderii statelor membre, și secretarul general al NATO Jens Stoltenberg. Participarea, în premieră, a celor doi a fost, însă, justificată de agravarea crizei din Ucraina și apariția informațiilor că Rusia pregătește o invazie pe scară largă.
Prin urmare, este dificil de cuantificat în ce măsură această inițiativă regională din cadrul NATO a reușit să influențeze, prin acțiunile diplomatice și declarații, strategia Alianței Nord-Atlantice pentru regiune.
Și evaluările privind amenințarea pe care Federația Rusă o reprezenta pentru securitatea europeană au fost diferite la București și Varșovia, deși era menționată în strategiile de securitate ale ambelor țări. Pentru Polonia, intențiile lui Vladimir Putin au fost clare după ce Rusia a invadat Crimeea, în 2014: „Perspectiva noastră a fost, de la început, că scopul Rusiei este distrugerea Ucrainei ca stat, iar anexarea Crimeii sau războiul din Donbas au fost niște pași spre realizarea acestui scop. Problema este că acest scop nu a fost clar peste tot, ca pentru noi. Exista în Vest o convingere că putem vorbi cu Rusia, putem să rezolvăm această problema. Dar cum putem rezolva această problemă, dacă scopul Rusiei este să distrugă Ucraina?! După un război hibrid, apare o pace hibridă. A lipsit conștiința că în strategia Rusiei nu funcționează doar conceptul de război hibrid, ci și acest concept, de pace hibridă”.[6]
În schimb, importanța pe care Bucureștiului o acorda Ucrainei în securitatea națională și internațională este evidențiată și de faptul că, în Strategia de apărare a României pentru perioada 2020 – 2024, Ucraina este menționată o singură dată, în cele 44 de pagini ale documentului[7]. Ca și în cazul predecesorilor săi, politica externă a lui Iohannis s-a oprit, în Est, la granițele Republicii Moldova, și aici cu o implicare redusă.
Avertismentele repetate ale administrației americane cu privire la iminența invaziei ruse în Ucraina au fost ignorate inițial în marele cancelarii occidentale. Cu toate acestea, Pentagonul a crescut stocul de armament pre-poziționat în Polonia și a sporit numărul de militari în Țările Baltice, a mutat trupe din Italia în estul României, Ungaria și Bulgaria. Prezența militară americană în Europa crescuse, în ianuarie 2022, de la 74.000 de militari, la 100.000, conform datelor publicate de presa americană.[8] La jumătatea lui februarie 2022, numărul militarilor americani din Polonia și România se dublase – 9.000, respectiv 2.000. În plus, administrația Biden a oferit asistență Poloniei pentru primirea unui număr de refugiați din Ucraina.[9] Varșovia a devenit încă înainte de începerea invaziei partenerul principal al Statelor Unite în gestionarea crizei ucrainene, deși România este statul NATO cu cea mai mare graniță cu Ucraina (613,9 kilometri, comparativ cu 542,3 kilometri, cât are Polonia). La 21 februarie 2022, SUA și-au mutat ambasada și personalul diplomatic de la Kiev la Varșovia. La începutul lui februarie, militari din Divizia 101 Aeropurtată, unitate de elită a armatei americane, au fost trimiși, pentru prima dată în 80 de ani, întâi în Polonia, apoi în România, la Baza Mihail Kogălniceanu. De asemenea, Departamentul de Stat a notificat Congresul cu privire la vânzarea, către Polonia, de echipament militar (inclusiv tancuri M1 Abrams) în valoare de 6 miliarde de dolari. [10]
România, în schimb, a încercat o un tip de diplomație pe două direcții: menținerea dialogului cu SUA, de la care aștepta garanții de securitate (suplimentarea de trupe pe flancul estic al NATO) și alinierea la pozițiile marilor puteri europene, Franța și Germania, înclinate spre un dialog cu Federația Rusă. La ședința Consiliul Suprem de Apărare a Țării din 26 ianuarie 2021, președintele Iohannis pleda încă pentru o soluție negociată la criza ucraineană: „Dialogul diplomatic trebuie să aibă un rol primordial în detensionarea situației actuale și este important ca acesta să continue. Discuțiile recente cu Federația Rusă, inclusiv cele din cadrul Consiliului NATO-Rusia, au permis prezentarea detaliată a abordării NATO față de situația de securitate actuală, insistând asupra obiectivului clar al dezescaladării”[11].
Liderii de la Varșovia, indiferent de culoarea politică, au adoptat încă de la început o retorică fermă împotriva regimului Putin și de susținere a Ucrainei. La 28 ianuarie 2022, Seimul (Camera inferioară a Parlamentului) a adoptat, cu 456 de voturi pentru și doar împotrivă, o declarație de condamnare a Rusiei pentru violarea dreptului internațional și în care cerea NATO și UE să ofere un răspuns mai ferm Moscovei și „suport multilateral” pentru Kiev.[12] O delegație a Seimului a vizitat Kievul pe 16 februarie, ca semn al solidarității poloneze și al sprijinului pentru viitorul euro-atlantic al Ucrainei. „Nu ne putem imagina securitatea europeană fără securitatea Ucrainei. Nu ne putem imagina viitorul Uniunii Europene fără Ucraina. Nu ne putem imagina viitorul NATO fără Ucraina”, declara șeful delegației poloneze.[13]
Dacă președintele și premierul Nicolae Ciucă au reacționat, în ziua invaziei, prin postări pe Twitter în care condamnau acțiunile Rusiei, Parlamentul României a adoptat abia după patru zile o declarație, în care, alături de sprijinul pentru suveranitatea și integritatea Ucrainei, menționa și drepturile minorității române din țara vecină, în timp ce o coloană de tancuri și mașini blindate rusești, lungă de peste 50 km, se îndrepta spre Kiev:
„Reamintim faptul că în Ucraina trăieşte o numeroasă comunitate etnică românească, care contribuie la bogăţia şi diversitatea societăţii ucrainene şi reprezintă o solidă punte de legătură între ţările noastre. Membrii comunităţii etnice româneşti au fost şi sunt cetăţeni loiali şi fideli ai Ucrainei, care îşi înţeleg obligaţiile care le revin prin acest statut. În egală măsură, la fel ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Ucrainei, au aşteptări fireşti şi legitime ca drepturile lor să fie pe deplin respectate. Parlamentul României exprimă convingerea că avansarea Ucrainei pe calea reformelor democratice, a statului de drept şi a apropierii de Europa va facilita împlinirea plenară a tuturor acestor deziderate.”[14]
În susținerea Ucrainei, Polonia a pomovat nu doar acțiuni directe de ajutor și susținere, ci a încercat să implice alte state – SUA și Marea Britanie. La 10 februarie 2022, premierul britanic Boris Johnson s-a aflat întâlnit cu Zelenski la Kiev, iar la 17 februarie, miniștrii de Externe ai Poloniei, Ucrainei și Marii Britanii au semnat, la Kiev, o declarație privind formarea unei alianțe trilaterale de securitate. Cu o zi înainte de invazie, la 23 februarie 2022, președintele polonez Andrzej Duda și cel al Lituaniei, Gitanas Nauseda, au mers la Kiev pentru a semna, alături de Volodimir Zelenski, o declarație de susținere a candidaturii Ucrainei la aderarea la Uniunea Europeană. După începerea războiului, președintele Duda a vizitat Kievul de trei ori (în aprilie, alături de președinții statelor baltice, în mai, când a fost primul șef de stat care s-a adresat Radei Supreme, de la începutul invaziei ruse și în august 2022). La 11 ianuarie 2023, Andrzej Duda a vizitat Lviv, fiind aclamat de ucrainenii adunați în centrul orașului.
Klaus Iohannis a vizitat Ucraina o singură dată, la 16 iunie 2022, într-o formulă care alătura România nu Statelor Unite, ci nucleului european Franța – Germania. În deplasarea la Kiev și Irpin, ținută secretă de Administrația Prezidențială, Iohannis a mers cu președintele Franței, Emanuel Macron, cancelarul german Olaf Scholtz și premierul italian Mario Draghi, fără ca formal să facă parte din acest grup al liderilor occidentali care vizitau Ucraina. Președinția și Ministerul de Externe de la București nu au explicat niciodată de ce a fost preferată această formulă pentru vizita în Ucraina.
De când a început invazia, autoritățile române au fost opace la informațiile cu privire la ajutorul dat de România, din punct de vedere umanitar sau militar. Cu prilejul vizitei la Kiev, Iohannis a listat public, pentru prima dată, în ce a constat ajutorul oferit de România:
- Ajutorarea a 1,23 milioane de ucraineni, mai ales femei și copii, care au trecut granița;
- 3.000 de cetățeni ucraineni au primit locuri de muncă și 2.500 de copii s-au înscris la școli românești.
- Mobilizarea impresionată a populației și organizațiilor non-guvernamentale pentru ajutorarea refugiaților;
- Hub internațional la Suceava pentru distribuția asistenței umanitare – peste 40 de misiuni internaționale de transport au fost gestionate de acest hub;
- Facilitarea tranzitului exportului de cereale din Ucraina, România fiind un hub regional pentru grânele ucrainene;
- Portul Constanța a asigurat tranzitul a peste 1 milion de tone de cereale din Ucraina;
- Reabilitarea liniilor de cale ferată cu ecartament larg, pentru a compatibiliza și facilitata transportul spre Ucraina;
- Eforturi pentru a deschide noi puncte de trecere a frontiere comune;
- Negocieri pentru formarea unei coaliții de state care să asigure „coridoare albastre” pentru transportul maritim în siguranță, în Marea Neagră.[15]
Opinia publică din România și cea internațională aflau în premieră despre aceste acțiuni ale României, întrucât autoritățile de la București au adoptat o tehnică de comunicare rezumată de sloganul „România tace și face”. Justificarea oferită: nu ar fi benefic pentru România ca aceste acțiuni să fie făcute publice: „Eu pot să vă spun ce am spus și cu altă ocazie, și în diferite întâlniri la nivel înalt. Suntem în război, nu suntem într-o situație pe care o povestim în liniște, la o cafea. Războiul se desfășoară lângă noi. Este înțelept, în timpul unui război, să nu dai adversarului informații vitale. Drept pentru care noi declarăm public că ajutăm Ucraina cu tot ce putem și asta facem. (...) Asta este abordarea noastră, fiindcă suntem vecini direcți cu Ucraina și credem că așa este mai bine pentru noi și pentru Ucraina ca să îi ajutăm”.[16]
Din discuțiile pe care le-am avut, în calitate de jurnalist, cu înalți oficiali de la București, în luna decembrie, strategia României de a nu da detalii despre asistența oferită Ucrainei s-a bazat pe două componente: teama de represalii ale Rusiei împotriva Republicii Moldova și reticența populației față de Ucraina ca stat, măsurată în sondaje de opinie precedente invaziei. Într-adevăr, Eurobarometrul Uniunii Europene realizat în primăvara lui 2002, indica faptul că românii erau sub media europeană cu privire la susținerea Ucrainei, în timp ce polonezii se situau în această medie. Întrebați dacă apărarea valorilor europene, precum libertatea și democrația, trebuie să fie prioritare, chiar dacă afectează costul vieții, doar 35 la sută dintre intervievații români s-au declarat de acord, comparativ cu 58 la sută dintre polonezi, media europeană fiind de 59%.
Nici colaborarea dintre administrația de la Kiev și Guvernul și Parlamentul de la București nu a trecut dincolo de gesturi formale. Premierul Nicolae Ciucă a vizitat Kievul o singură dată, la 26 aprilie 2022, fiind însoțit de președintele Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu și ministrul de Externe, Bogdan Aurescu. Din delegație a lipsit președintele Senatului, Florin Cîțu, care nu a fost invitat, din cauza conflictului politic intern din Partidul Național Liberal. Cîțu și-a organizat propria vizită, la 27 aprilie 2022.
Volodomir Zelenski s-a adresat Parlamentului României, în format video, la 5 aprilie 2022, după ce, anterior, ținuse discuri în forurile legislative ale Marii Britanii, Statelor Unite, Germaniei, Poloniei, Israelului, Elveției și Italiei. O defecțiune tehnică a făcut ca prima parte a traducerii discursului lui Zelenski să nu fie auzită la posturile radio și TV care transmiteau în direct. Președintele ucrainean a răspuns îngrijorărilor cu privire la minoritatea românească, semn că la Kiev este bine cunoscută poziția Bucureștiului: „De îndată ce situația va permite, vreau să lansez un dialog cu dumneavoastră asupra unui nou acord atotcuprinzător care să garanteze protecția absolută și dezvoltarea cuprinzătoare a minorităților noastre naționale – comunității ucrainene din România și comunității române din Ucraina”.[17]
Problema drepturilor pentru minoritatea română a reapărut la sfârșitul anului 2022, când Ministerul de Externe a reacționat în termeni duri la adoptarea, de către Rada Supremă, a noii legi privind comunitățile din Ucraina, reproșând Kievului că nu și-a respectat angajamentele și a aprobat actul normativ fără a aștepta avizul Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) [18]. Rada a votat la 13 decembrie 2022 Legea minorităților, reacția MAE a venit nouă zile mai târziu, după un articol publicat în cotidianul „Libertatea”[19]. Comunicatul MAE, formulat în termeni extrem de duri[20], critica regimul de la Kiev pentru că nu a ținut cont de solicitările României de modificare a legii. Tiradele anti-ucrainene ale Bucureștiului aveau loc chiar în momentul în care președintele Zelensky se bucura de o primire călduroasă la Washington.
Ungaria și Slovacia au reacționat mai ponderat la legea minorităților, Budapesta remarcând mai degrabă progresele din noua lege. Și președintele Iohannis a ridicat problema în discuția telefonică avută, la 4 ianuarie 2023, cu Volodimir Zelenski. Comunicatul Administrației Prezidențiale precizează că Iohannis „s-a referit la larg” la această chestiune și i-a cerut liderului ucrainean să găsească rapid soluții. [21] În schimb, Zelenski, într-o postare pe rețelele sociale, după discuție, a menționat faptul că a discutat cu Iohannis doar despre cooperarea în domeniul apărării.[22]
Bucureștiul a preferat să își exprime nemulțumirea public, deși negocierile – cel puțin în cazul legii minorităților - se puteau purta pe canale diplomatice, așa cum se întâmpla, spre exemplu, cu asistența acordată Ucrainei. Nici Iohannis și nici Aurescu nu au explicat de ce nu și-au contactat omologii anterior promulgării legii, când actul normativ mai putea fi modificat. Doar Ungaria a mai criticat Ucraina pentru Legea minorităților și a condiționat ajutorul de război de modificarea ei.[23]
Klaus Iohannis a legat ajutorul dat Ucrainei de aderarea României la Spațiul Schengen, sugerând că România trebuie să fie răsplătită pentru eforturile sale: „România este țară de primă linie când vine vorba de războiul din Ucraina. Suntem vecinii cu cea mai lungă graniță cu Ucraina. Ne străduim și facem față, fiindcă dorim și credem că este corect. Suntem țară de primă linie pentru migranți și noi controlăm fluxul migrator. Avem rezultate foarte bune, recunoscute de surse externe, obiective. România este țară de primă linie și de prim rang, aș spune, când vine vorba de așa-numitele linii de solidaritate, de transport de bunuri din Ucraina spre piețele lumii. Peste 60% din produsele agricole exportate de Ucraina au mers prin România, pe drumurile, pe calea ferată a noastră, pe căile fluviale și prin portul de la Constanța. Toate aceste lucruri le-am reiterat ca să nu uite lumea că solidaritatea pe care am arătat-o noi a dus la niște așteptări. Și noi, românii, așteptăm semnale clare, semne clare de solidaritate și unitate din partea Uniunii Europene. Asta înseamnă, printre altele, că avem așteptări legitime să fim primiți în spațiul Schengen.”[24]
Pentru a analiza cum a acționat România în sprijinul Ucrainei, comparativ cu Polonia, am selectat trei probleme importante pentru autoritățile de la Kiev: primirea refugiaților, livrarea de armament și transportul cerealelor. Datele sunt furnizate atât de autoritățile române și poloneze, cât și de agenții și instituții internaționale.
PRIMIREA ȘI AJUTORUL ACORDAT REFUGIAȚILOR
La sfârșitul lunii ianuarie 2022, când invazia Rusiei în Ucraina devenise aproape o certitudine, România și Polonia au început pregătirile pentru primirea refugiaților.
În cazul Poloniei, estimările inițiale erau de 1 milion de ucraineni în primele zile ale războiului. România nu a avansat o estimare publică. Citeste continuarea pe Contributors.ro
