De ce? Pentru că:
- Finanțarea din bani publici a cercetării nu urmează performanța, ci este croită după chipul și asemănarea celor ce se află în poziții de putere;
- Munca și speranțele le sunt călcate cu cizma de niște evaluatori incompetenți;
- Un evaluator „mioritic” prevalează în fața unui „nobelist”;
- În România soțul evaluează în competiții în care soția câștigă;
- Evaluatorii validați de Consiliile din subordinea ministerului de resort nu înțeleg că GDPR se aplică persoanelor, nu maimuțelor și șoarecilor;
- Procesul de contestare este unul formal. Dacă contești rezultatul evaluării, primești o notificare prin care ești trimis la plimbare;
- Autoritățile Statului joacă dintr-o poziție de forță cu cercetătorii, prin modul cum gestionează evaluările și elaborează pachetele de informații, concomitent cu strângerea lațului subfinanțării și impredictibilității din sistem.
În ciuda progreselor evidente din ultimii 10-15 ani, reforma sistemului de cercetare nu a ajuns la stadiul în care finanțarea să urmeze performanța, iar puținul pe care-l avem este gestionat prost, inclusiv prin evaluările deficitare ale competițiilor naționale, lansate haotic, la intervale neregulate. Suntem prea săraci pentru a gestiona prost puținul pe care-l alocăm cercetării, fiind codașii Europei atât ca procent din PIB alocat cercetării, cât și ca număr de cercetători la mia de locuitori. Situația este pe un trend negativ pe ambele direcții, iar ce face Statul e să lovească mai departe sacul de box (vezi Figurile 1 și 2). Dacă în privința alocărilor bugetare, Figura 1 vorbește de la sine, în privința resursei umane tinere un exemplu grăitor sunt cele 589 proiecte de cercetare postdoctorală acordate în ultimii 10 ani, în condițiile în care în România au fost acordate aproape 40.000 de titluri de doctor în acest interval.
Recent, s-au încheiat patru competiții naționale de proiecte de cercetare, cu un buget total, multianual, de 235 milioane lei. Aceste competiții au fost lansate anul trecut pe principiul „după noi potopul”, astfel că noua guvernare nu a mai putut face altceva decât să lanseze o competiție singură în 2020 (PCE), cu buget mult sub necesar, având în vedere setea existentă în sistem. Potopul cu care se confruntă acuala guvernare e reprezentat de creditele de angajament, acestea având un plafon stabilit de Ministerul Finanțelor, iar cei 4-5 miniștri ai Cercetării (sau câți au fost ...) din guvernarea anterioară au dat drumul încet dar sigur robinetului.
Astfel, notăm lansarea în 2017, de către ministrul Puiu-Lucian Georgescu, a unei mega-competiții de 436 milioane lei (aici), urmată în 2018, la ordinul ministrului Nicolae Burnete, de a doua, cu buget de 500 milioane lei (aici). Aceste două competiții grevează și în prezent creditele de angajament aflate la dispoziția Guvernului pentru a deschide noi competiții. A venit ulterior ministrul Nicolae Hurduc și după cele două tunuri date de predecesori, a tras și d-lui cu nișe alice, adică cele 235 de milioane de mai sus, defalcate pe 4 (patru) competiții.
Am dat cele 3 exemple* de mai sus pentru că ele reprezintă apogeul contrareformelor introduse de guvernările PSD et al., din 2012 încoace. Apogeul se traduce prin folosirea, în cadrul competiției lansate de dl Georgescu, de evaluatori pentru care noțiunea de conflict de interese nu a contat. Numai așa putem explica existența printre evaluatori a soțului, iar printre câștigători, a soției (și invers). Mai mult, în aceeași competiție s-a permis participanților să și evalueze, cu condiția să nu o facă în domeniul în care au aplicat. Cu alte cuvinte, dacă eu am depus un proiect în domeniul „Bioeconomie” (din cele șapte disponibile), unde am considerat că am expertiza cea mai avansată, aș fi putut să evaluez în domeniul „Tehnologia informației şi a comunicațiilor, spațiu şi securitate” pentru că deh, românul e bun la toate.
În timpul mandatului de ministru, dl Georgescu a dat un HG (8/2018) prin care statuează că românul e bun la toate și noi nu avem nevoie de străini ca să ne evaluăm proiectele; evident, după ce a consultat palmaresul premiilor Nobel acordate cercetătorilor din România. Citez din HG: „evaluarea ex-ante a propunerilor de proiecte, folosindu-i în procesul de evaluare pe cei mai competenţi cercetători în tematica propunerii, selectaţi conform criteriilor stabilite de autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare, cu evitarea strictă a conflictelor de interese”.
Acest HG încă guvernează evaluările proiectelor naționale, iar criteriile de selecție a evaluatorilor la care face referire normativul sunt detaliate la art. 3, alin 4 din Actul Adițional 10 cu UEFISCDI (aici). Pe scurt: „cei mai competenţi cercetători în tematica propunerii” e musai să fie aleși de la instituții românești și să nu fie neica-nimeni, ci Conf (CS 2) sau Prof (CS 1), iar dacă nu avem Confi și/sau Profi în domeniul respectiv, sunt buni și CS 3/Lectori/Șefi de lucrări, evident, tot români. Dacă nici așa nu găsim experți în domeniu, mergem înainte soldați! Căutăm români și-n gaură de șarpe, dar să nu ne lăsăm furate ideile de mințile luminate din vest, care vor lua Nobelul pe baza acestora, evident.**
Cu acest cadru legal încă în vigoare, puteți să-mi spuneți câte-n lună și-n stele, că eu tot în instanță mă duc pentru a-mi căuta dreptatea. Și nu sunt singurul. În prezent suntem peste 30 de cercetători care au aplicat la 3 din cele 4 competiții lansate anul trecut: Proiect Experimental Demonstrativ (PED), Tinere Echipe (TE) și Postdoctorat (PD).
De ce facem asta?
Pe scurt, pentru că vrem să fim respectați de autoritățile Statului, de la Minister, la Unitate Executivă și Consilii din subordinea Ministerului. Ni se pare inadmisibil ca niște evaluatori incompetenți să calce în picioare munca de ani de zile a cercetătorilor, precum și speranțele celor tineri. Iar la penuria de competiții naționale de proiecte de cercetare, coroborat cu rate de succes complet demotivante (sub 5%, de exemplu, în cazul competiției Proiect Experimental Demonstrativ), putem afirma fără ezitare că multe cariere de cercetători se duc pe apa sâmbetei din cauza evaluatorilor care se joacă deci cu viitorul tinerilor cercetători.
Cum probăm incompetența evaluatorilor? Vor fi destule exemple cuprinse în textul acțiunii în instanță, dar uitați unul elocvent: unui coleg i s-a reproșat că nu a descris cum respectă proiectul său directivele GDPR, în condițiile în care experimentele nu implicau oameni, ci maimuțe și șoareci.
Cum s-a ajuns aici și ce este de făcut?
În 2011 cadrul legal pentru evaluarea proiectelor de cercetare era construit a.î. performanța să iasă la suprafață. Era momentul în care s-au introdus evaluatorii internaționali în cadrul competițiilor naționale de proiecte de cercetare. Mai precis, din cei 3 evaluatori ce evaluează o propunere de proiect, 2 trebuiau să fie selectați din țările membre OCDE. Era un prim pas în direcția bună, iar coroborarea acestuia cu aplicarea unor criterii minime de eligibilitate pentru evaluatorii selectați ar fi asigurat o bază solidă în evaluare. Guvernul Ponta a ras rapid această prevedere cu 50%+1 evaluatori internaționali, iar epigonii lui au demolat ce mai era de demolat, culminând cu absurditățile pretinse de ministrul Georgescu, prin care un ipotetic „nobelist” ar fi avut nevoie de aprobarea șefului ierarhic ca să participe la evaluarea proiectelor românești, alături de o declarație pe proprie răspundere cum că în ultimii 5 ani nu a avut probleme de etică; ambele încărcate pe platforma brainmap.ro.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
