1. Ţiţeiul, resursă esenţială în economia modernă

Vasile IugaFoto: Arhiva personala

Ţiţeiul a fost indispensabil pentru economia modernă după 1900 datorită proprietăţilor sale fizice care îl fac superior competitorilor (cărbune, baterii electrice, şi chiar hidrogen) în ce priveşte cantitatea de energie înglobată în unitatea de masă sau volum şi uşurinţa de transport şi stocare. El a jucat şi joacă un rol esenţial în mai multe sectoare ale economiei, cum ar fi transportul, producţia de energie şi industria petrochimică.

În plus, ţiţeiul a fost şi rămâne o marfă cu o semnificativă dimensiune politică şi strategică, ocupând un rol central în afacerile internaţionale. Ţiţeiul şi derivatele sale sunt cele mai tranzacţionate mărfuri pe pieţele globale. Şi, în pofida reducerii ponderii relative în sistemul energetic, el rămâne cea mai utilizată resursă pentru producţia de energie (ţiţeiul 34,4% şi gazele naturale 24,4% în 2010), de aceea accesul la şi controlul rezervelor a fost miza multor confruntări.

2. Dimensiunea strategică, internaţională şi comercială a ţiţeiului

Istoric, ţiţeiul a avut mai întâi o dimensiune strategică, urmare a deciziei Primului Lord al Amiralităţii, Winston Churchill, de a înlocui cărbunele utilizat drept combustibil de către Royal Navy, cu distilat din ţiţei, înainte de Primul Război Mondial. Or rezervele cunoscute în acea perioadă erau localizate în Orientul Mijlociu, ceea ce a mărit enorm importanţa geopolitică şi geoeconomică a zonei şi a intensificat competiţia între puterile victorioase, Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa, după Primul Război Mondial. În urma mai multor runde de negocieri dificile, acestea au ajuns în 1928 la un acord care definea regulile jocului în Peninsula Arabică, Irak şi Turcia. Exploatarea ţiţeiului urma să se facă exclusiv de către companiile petroliere din cele trei state (în procentaje predefinite) care se angajau să nu se concureze, ci să coopereze. Acesta a generat dimensiunea internaţională a petrolului. După al Doilea Război Mondial, piaţa mondială a petrolului a fost dominată de cele 7 Surori (predecesoarele actualelor Supermajors), companii integrate vertical care controlau tot lanţul de la explorare la producţie şi vânzări, subliniind importanţa comercială enormă a ţiţeiului.

3. Supermajors, ieri şi azi

Denumite generic Big Oil sau Supermajors, companiile internaţionale de petrol (CPI) sunt printre cele mai mari din lume (3 dintre ele sunt în top 10 corporaţii de la nivel global în funcţie de cifra de afaceri).

Cifra de afaceri însumată în 2013 a Royal Dutch Shell, ExxonMobil, BP, Chevron, Total şi ConocoPhillips a fost de aproape 1800 mld. USD. Dacă Supermajors ar fi o ţară, PIB-ul acesteia ar fi echivalent cu cel al Indiei sau Canadei şi mai mare decât PIB-ul însumat al ţărilor din Europa Centrală şi de Est.

Profitul înregistrat de Supermajors în 2013 a fost de aproximativ 110 mld.USD, adică o marjă de puţin peste 6%. Aceasta se explică prin costurile mari de producţie în condiţiile în care rezervele lor de ţiţei şi gaze naturale sunt localizate în măsură crescândă în aşa numitele „zone de frontieră” –respectiv zăcăminte offshore de mare adâncime, ţiţei şi gaze din zăcăminte neconvenţionale sau în ţări cu instabilitate politică pronunţată, aşa cum sunt cele din vestul Africii.

Dacă în anii ’50, Supermajors deţineau 85% din rezervele de ţiţei şi gaze naturale cunoscute din afara SUA şi a blocului comunist, companiile energetice naţionale – CEN -(controlate de state) controlează în prezent peste 90% din rezerve şi cea mai mare parte a zăcămintelor uşor exploatabile şi cu resurse de bună calitate – aşa cum sunt cele din Arabia Saudită, Iran sau Rusia (vezi tabelele 1 şi 2).

Tabel 1. Rezervele de petrol şi gaze naturale deţinute de Supermajors

Tabel 2. Rezervele de ţiţei şi gaze naturale deţinute de companiile energetice naţionale (CEN)

Sursa: The Economist, 3 august 2013;

Pentru a contracara scăderea rezervelor, Supermajors investesc anual peste 100 mld. USD în explorare şi producţie. Însă rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate. Cu excepţia ExxonMobil şi a Chevron, celelalte Supermajors au rate de înlocuire a rezervelor sub 100% (doar 44% în cazul Shell, 85% pentru BP şi 93% pentru Total), ceea ce înseamnă că aceste companii extrag anual mai multe hidrocarburi decât descoperă în noi zăcăminte, fapt ce duce la epuizarea rezervelor pe care le exploatează. De altfel, producţia combinată de ţiţei a Supermajors a scăzut cu 2% între 2006 şi 2011.

Chiar şi în cazul Exxon, care a descoperit în 2012 1,8 miliarde de barili de ţiţei echivalent, din această cantitate cel puţin 750 de milioane de barili îl reprezintă petrolul de şist din câmpurile petrolifere Woodford şi Bakken din America. Aproape 50% din rezervele certe ale Exxon sunt acum în zăcăminte de mare adâncime, neconvenţionale sau de petrol greu, spre deosebire de doar 17% la începutul anilor 2000.

Nici supremaţia Supermajors în materie de tehnologie de extracţie nu mai este ce a fost. Potrivit datelor Bain&Company, acestea au investit în 2011 suma de 4,4 mld. USD în cercetare şi dezvoltare. La rândul lor, CEN au investit 5,3 mld. USD, iar marile companii de servicii petroliere (aşa cum sunt Haliburton şi Schlumberger) au cheltuit 2,3 mld. USD pentru cercetare în domeniul noilor tehnologii.

Scăderea producţiei şi a rezervelor deţinute de Supermajors, erodarea supremaţiei tehnologice, concurenţa tot mai agresivă a CEN şi creşterea costurilor de producţie au ridicat semne de întrebare cu privire la perspectivele pe termen lung ale Supermajors. Cum s-a ajuns însă aici?

4. Apariţia celor 7 Surori

Termenul de 7 Surori care desemna cele mai mari companii internaţionale de petrol a fost folosit pentru prima dată de italianul Enrico Mattei în anii 50, cu referire la companiile participante la „Consorţiul pentru Iran” – un cartel apărut în 1954. În 1951, la iniţiativa primului ministru Mohammad Mosaddegh, Iranul a decis naţionalizarea zăcămintelor de petrol aflate până atunci în proprietatea companiei britanice Anglo-Persian Oil Company. Ca reacţie, britanicii au decis să instituie un embargo asupra exporturilor de petrol iraniene, să sisteze cooperarea tehnică şi să aducă acest caz în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, acolo unde însă plângerea a fost respinsă. Profitând însă de schimbarea echipei prezidenţiale americane în 1953 urmare a alegerii unui preşedinte republican la Casa Albă – Dwight Eisenhower, britanicii i-au convins pe americani să provoace o lovitură de stat în Iran, cu acceptul prealabil al şahului Iranului Mohammad Reza Pahlavi, pentru răsturnarea guvernului Mosaddegh şi înlăturarea pericolului sovietizării ţării. După succesul acestei operaţiuni, secretarul de stat american John Foster Dulles a îndemnat şapte mari companii petroliere internaţionale să creeze un cartel pentru exploatarea rezervelor de petrol ale Iranului. Grupul era format din Anglo-Persian Oil Company (actuala BP), Standard Oil Company of New York şi Standard Oil of New Jersey (care proveneau din fosta companie Standard Oil deţinută de John Rockefeller şi care au constitut în prezent ExxonMobil), Gulf Oil, Standard Oil of Californa, Texaco (actuala Chevron), Royal Dutch Shell, precum şi Compagnie Française des Pétroles (actuala Total).

Similar cu acordul din 1950 dintre Arabia Saudită şi companiile petroliere americane, prin înţelegerea semnată în 1954 se recunoştea proprietatea iraniană asupra zăcămintelor petroliere, iar cele şapte companii internaţionale şi Iranul îşi împărţeau veniturile rezultate în urma exploatării petrolului în proporţie de 50-50%.

Enrico Mattei, care conducea pe atunci compania petrolieră italiană ENI, a solicitat să participe la compania denumită Iranian Oil Participants (IOP), fiind însă refuzat. El a aplicat grupului eticheta de 7 Surori, ca o ironie.

În 1953, cele 7 Surori deţineau aproximativ 85% din rezerve, 90% din producţie, 76% din capacitatea de rafinare şi 74% din vânzările de produse din afara SUA şi a blocului comunist.

Tabelul 3 – Alocarea producţiei în Orientul Mijlociu, 1972 (%)

Sursa: MNC Hearings (1974, Partea 5, 289)

Aşa cum se vede în Tabelul 3, cele 7 Surori erau prezente în cel puţin o ţară din regiune a Orientului Mijlociu. Această diversificare le reducea dependenţa de deciziile unui singur guvern. În plus, ele se angajau să fie solidare, să compenseze pierderile suferite de una dintre ele, ca urmare a acţiunii guvernelor (un exemplu extrem de cooperare între firme multinaţionale, care nu ar fi fost permis în SUA) şi stabileau regulile jocului în acest sector.

5. Constituirea OPEC

Pentru că dominau producţia, cele 7 Surori îşi puteau impune punctul de vedere şi în privinţa preţului cu care cumpărau ţiţeiul de la ţările producătoare. Când în 1959 acestea au impus o scădere a preţului de achiziţie atât pentru petrolul greu venezuelean, cât şi pentru cel din Orientul Mijlociu, ţările producătoare de petrol au luat iniţiativa constituirii unei organizaţii care să le reprezinte interesele – Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Aceasta a fost înfiinţată în urma acordului de la Bagdad din 1960 de către Irak, Iran, Kuwait, Arabia Saudită şi Venezuela, acestora adăugându-li-se ulterior Qatar (1961), Indonezia şi Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Nigeria (1971), Ecuador (1973, care a părăsit OPEC în 1992, dar s-a realăturat în 2007), Gabon (1975, a părăsit organizaţia în 1995), şi Angola (2007). După ce a devenit un importator net de petrol, Indonezia a părăsit organizaţia OPEC în mai 2008. Scopul declarat al OPEC a fost acela de a coordona politicile ţărilor producătoare de petrol pentru a exercita un control asupra preţurilor hidrocarburilor şi a asigura securitatea ofertei de petrol. Acordul recomanda şi crearea de CEN care să asigure participarea directă a statului în sector.

Iniţial OPEC nu a obţinut rezultate spectaculoase, cu atât mai mult cu cât cele 7 Surori insistau să negocieze cu fiecare stat producător în parte.

Creşterea consumului de petrol în ţările industrializate pe fondul dezvoltării economice din anii ’50 şi ’60, precum şi atingerea vârfului de producţie din Statele Unite în 1970, urmată de declinul producţiei de la 9,6 milioane de barili zilnic la doar 5 milioane de barili în 2008, au acţionat în favoarea statelor OPEC.[1] Poziţia de negociere a statelor din Orientul Mijlociu a fost întărită şi de faptul că între 1948 şi 1972, 70% dintre rezervele de petrol nou-descoperite se aflau în Orientul Mijlociu.[2]

Aşa se face că până la sfârşitul anilor 60, competiţia pentru noi concesiuni în ţările din Orientul Mijlociu a forţat CPI să ofere termeni contractuali din ce în ce mai favorabili ţărilor gazdă – mergând până la participaţii de capital de 50% pentru state sau CEN, plus plata redevenţelor şi a unui impozit pe profit de până la 50%. Conform noilor înţelegeri, statele producătoare de petrol ajungeau să primească peste 75% din veniturile rezultate în urma exploatărilor şi să aibă o influenţă semnificativă în procesul de decizie al companiilor de proiect.[3]

6. Crizele petroliere din anii 70

OPEC şi-a consolidat influenţa după embargo-ul impus de statele arabe producătoare de petrol în toamna anului 1973 pentru exporturile de petrol către Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Olanda şi Japonia, ca urmare a susţinerii acordate de acestea Israelului în timpul războiului de Yom Kippur. În cele şase luni de embargo, cotaţia petrolului a crescut de patru ori, ceea ce a avut efecte dure asupra economiilor statelor industrializate, declanşând o recesiune îndelungată şi efecte inflaţioniste persistente. Se estimează că în urma majorării cotaţiei petrolului, ţările membre ale OECD au suferit costuri echivalente cu 2,6% din PIB în timpul primei crize (1973-1974) şi de 3,7% în urma celui de-al doilea şoc petrolier (1978-1980). [4]

Până în 1974, operaţiunile petroliere din Orientul Mijlociu au fost de facto naţionalizate, chiar dacă finalizarea procedurilor legale au durat ceva mai mult. Această criză a însemnat sfârşitul dominaţiei absolute a celor 7 Surori asupra pieţei internaţionale a petrolului.

Trecerea controlului asupra pieţei internaţionale a petrolului de la CPI către ţările producătoare, a fost facilitată de unitatea acestora din urmă, de fisuri în solidaritatea CPI şi de apariţia unor nou sosiţi pe piaţă care nu aderau la regulile instituite de cele 7 Surori.

Efortul de consolidare a ponderii statului în ţările producătoare de petrol din afara blocului comunist a dus între 1963 şi 1975 la creşterea ponderii proprietăţii de stat industria petrolieră de la 9% la 62% în producţie, de la 14% la 24% în rafinare şi de la 11% la 21% în marketing şi vânzări.[5]

Interesele statelor producătoare erau reprezentate de către nou createle CEN. A urmat o perioadă foarte bună pentru statele producătoare caracterizată prin creşterea simultană a producţiei şi a preţului ţiţeiului, ceea ce a generat venituri semnificative pentru bugetele naţionale.

După naţionalizările din anii ’70, ţările OPEC puseseră stăpânire pe segmentul de producţie, în timp ce CPI continuau să domine rafinarea şi vânzările. În încercarea de a controla o parte cât mai importantă a lanţului valoric, ţările producătoare şi-au investit excedentele în segmentul de rafinare şi distribuţie din principalele ţări consumatoare

Părea că „naţionalismul resurselor” era soluţia ideală şi eternă. Însă dinamismul pieţelor nu trebuie subestimat. Experienţa istoriei ne arată că ori de câte ori preţul ţiţeiului este ridicat, ţările producătoare practică naţionalismul resurselor. Atunci când preţul scade, ele devin suspect de repede fani ai liberalismului şi ai deschiderii sectorului către investitorii privaţi.

7. Răspunsul Occidentului

Însă momentul 1973 a însemnat şi debutul efortului concertat al statelor industrializate de diminuare a consumului de petrol. În 1974 a fost creată Agenţia Internaţională pentru Energie (IEA) a cărei misiune era de coordonare a strategiilor şi politicilor energetice ale marilor state importatoare de petrol. Aceasta a elaborat politici pentru situaţii de urgenţă şi a îndemnat statele să-şi constituie rezerve strategice de petrol.

S-a încercat şi instituţionalizarea unei anumite cooperări între statele exportatoare şi cele importatoare sub forma Forumului Internaţional de Energie care are loc la fiecare 2 ani.

În plus, multe dintre statele industrializate care aveau o producţie proprie de ţiţei şi gaze naturale au decis la rândul lor constituirea de CEN care să se implice, fie şi parţial în exploatarea acestor resurse. Până la sfârşitul anilor 70, Statele Unite au rămas singurul mare producător global de petrol care nu aveau o companie energetică naţională. [6]

Deşi rezervele de hidrocarburi din jurul Mării Nordului au început să fie explorate încă din perioada interbelică pe teritoriul olandez, eforturi mai substanţiale de descoperire a unor zăcăminte offshore de ţiţei şi gaze naturale au demarat abia la mijlocul anilor ’60, cele mai mari zăcăminte norvegiene fiind descoperite abia la începutul anilor ’70.

După triplarea preţului petrolului în 1973, a devenit mai rentabilă exploatarea resurselor offshore, în ciuda costurilor mai ridicate de producţie, iar tehnologia de extracţie şi de construcţie a platformelor marine a evoluat rapid pentru a face faţă condiţiilor dificile.

Tot de la sfârşitul anilor ’60 datează şi descoperirea celui mare zăcământ de petrol din America de Nord, de la Prudhoe Bay, care a determinat şi construcţia unei conducte gigant de aproape 1300 de kilometri pentru transportul ţiţeiului pe coasta sudică a Alaskăi.

În paralel au fost adoptate noi standarde de motorizare în industria automobilistică, care reprezenta principalul consumator, fapt ce a dus la scăderea consumului.

De asemenea, s-au intensificat eforturile pentru căutarea unor surse alternative de energie. Deja din anii ’60 se trecuse la exploatarea comercială a energiei nucleare, iar aceasta era văzută de entuziaşti ca fiind energia viitorului. Însă spre sfârşitul anilor ’70, ca urmare a unei serii de accidente la centralele nucleare din Germania, Cehoslovacia şi îndeosebi Statele Unite (accidentul de la Three Miles Island, Pennsylvania) a apărut o opoziţie tot mai puternică în rândul mişcării ecologiste împotriva construcţiei de noi reactoare.

Slăbirea poziţiei celor 7 Surori a venit şi pe fondul scăderii rezervelor de petrol din statele industrializate, membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD), producţia mondială de petrol depinzând într-o proporţie tot mai mare de resursele controlate de membrii OPEC sau de statele din fosta Uniune Sovietică.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro