infiintat si gestionat doua sedii de arhive ale statului, la Aiud si la Targu Mures. Dupa 35 de ani petrecuti printre diverse fonduri documentare, Ioan Ranca, fostul sef al Arhivelor Statului din Targu Mures pana in 1990, considera ca acestea au fost si sunt insuficient exploatate, avand inca enorm de multe de dezvaluit.

Din partea istoricilor nu exista preocupare suficienta pentru cercetarea lor, iar atunci cand totusi exista, cei in cauza nu sunt stimulati. Munca in arhive este grea, migaloasa, de cele mai multe ori anosta, fiind considerata de multi ingrata, iar rezultatele nu se vad imediat. Exista si riscul contactarii unor boli.

Dincolo de toate aceste impedimente, contin arhivele muresene secrete?

In toate timpurile, institutiile statului, la fel ca cele private, au ajuns sa creeze diferite fonduri de documente. In Ţara Romaneasca si in Moldova, o preocupare serioasa pentru crearea unui fond arhivistic de baza a aparut destul de recent, abia in timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Altfel au stat insa lucrurile in Transilvania.

Intrata sub dominatie habsburgica la sfarsitul secolului al XVII-lea, spiritul de organizare si rigoarea tipic germana s-a facut imediat simtita in provincie, inclusiv in ceea ce priveste intocmirea si eliberarea actelor. Din pacate, insa, institutiile creatoare de fonduri erau si cele care le depozitau.

Iar uneori faceau acest lucru in locuri expuse intemperiilor. Alteori, fondurile create in zeci si sute de ani, au ars in incendii sau au fost distruse de razboaie. Nu de putine ori, particulari bogati, dar cu interese obscure, au cumparat sau pur si simplu sau si-au insusit in mod fraudulos, fonduri intregi.

Mult mai tarziu, a aparut din partea statului preocuparea de a se centraliza fondurile create de diversele institutii, de a le selecta, depozita in mod corespunzator, precum si de a le exploata dupa reguli clare, precise, creandu-se in acest scop si o legislatie speciala.

Uneori mai permisive, alteori mai restrictive - si chiar de-a dreptul exagerate in unele situatii - legislatiile statelor in domeniul accesului la arhive, au reprezentat si reprezinta o oglinda vie a gradului de democratie atins de societatea respectiva.

“Erau vremuri grele, in care traiam cu multa frica”

Nascut in 1932 la Aiud, in familia modesta a unui ceferist, Ioan Ranca a urmat cursurile primare, gimnaziul si liceul in localitatea natala. Anii tulburi de dupa razboi l-au prins in Facultatea de istorie de la Cluj, facultate pe care a absolvit-o in 1955.

Ioan Ranca ne-a povestit: “Am facut carte serioasa cu profesori recunoscuti, oameni de mare cuprindere intelectuala : David Prodan, Mihai Macrea, Ştefan Daicoviciu, Ştefan Pascu, Ioachim Craciun si multi altii.

Erau vremuri grele, in care traiam cu frica, ne feream unii de altii si eram foarte atenti la ceea ce vorbim si cu cine vorbim.

In numele “luptei de clasa” duse de comunisti, se intampla de multe ori, ca de la cursuri sa “dispara” cate un profesor sau asistent, care se intorceau dupa cateva luni sau pur si simplu dispareau definitiv din peisajul universitar. In ’53 sau ’54 am asistat la un momnent de mare tensiune.

In semn de protest fata de ceea ce se intampla in facultate, dar poate si din alte motive personale, profesorul David Prodan a recurs la un gest foarte riscant pentru acele timpuri : si-a depus pur si simplu carnetul de membru PCR. A avut foarte mult de suferit pentru acest gest de fronda extrem”.

“Nu stiam la ce ma inham, dar cu timpul am prins drag”

La absolvirea facultatii, colegii sai de generatie au optat pentru cariera didactica, multi dintre ei ajungand chiar cadre universitare. Este si cazul lui Hadrian Daicoviciu, fostul sau coleg de grupa si de banca din facultate.

Ioan Ranca a fost selectionat si a acceptat sa lucreze in domeniul arhivelor care, atunci ca si acum, se aflau in organica MI. Ioan Ranca a relatat: “Nu aveai cum sa refuzi fara sa-i ofensezi pe cei de la putere.

Daca refuzai puteai sa te astepti la probleme din partea lor, dar marturisesc ca intr-un fel eram atras de faptul ca urma sa lucrez in Aiud, orasul meu natal.

La Aiud, arhivele nu aveau un sediu si dupa ce mi s-a repartizat unul - urmare a faptului ca se desfiinta o unitate militara a armatei - a trebuit sa incep sa inventariez fondurile de arhiva existente, sa le adun, sa le selectez si apoi sa le depozitez. Am facut acest lucru cu un colectiv de oameni foarte scazut.

Dupa sapte ani petrecuti la arhivele de la Aiud, in 1962, am acceptat sa vin la Targu Mures. Aici am luat-o de la capat. Arhivele erau depozitate in patru locatii diferite, unele din ele improprii. Le-am inventariat, dar abia in 1966 am primit un spatiu de depozitare, pe Kogalniceanu, actualul sediu al Politiei.

Era un spatiu cu probleme pentru ca acolo mai locuiau inca opt familii. S-au rezolvat si problemele lor dupa un timp, iar dupa ce ne-am aranjat arhiva in conditiuni bune, in 1978, ne-am mutat din nou, in actualul sediu de pe Crizantemelor, in spatele Colegiului National “Al. Papiu Ilarian”.

Nu stiam in ’55 la ce munca ma “inham” venind la arhive, dar cu timpul am prins drag. In arhivele muresene se afla documente exceptionale, unele foarte vechi, chiar de la 1218.

Altele sunt mai noi, dar sunt deosebit de interesante prin informatiile pe care le pot oferi celor interesati de cercetarea istoriei recente: fonduri documentare apartinand Procuraturii Militare, fostului Comitet municipal si judetean al PCR Mures…”

“La Paris l-am cunoscut pe Radu Campeanu”

In 1976, profesorul Ioan Ranca a obtinut prin concurs o bursa de specializare la Arhivele Nationale Franceze: “A fost o experienta instructiva. Aveam cursuri axate pe domeniul arhivelor, zilnic de la ora 10 la 12, iar de la 12 ma duceam la Biblioteca Nationala.

Acolo am avut sansa sa descopar doua fonduri arhivistice despre Romania, complet necunoscute. Creatorul lor a fost Emil Picot, un erudit om de cultura francez de la inceputul sec al XIX-lea. In Franta fiind, am participat si la 12 receptii organizate de Ministerul de Externe si de Ministerul Culturii din Romania.

Am cunoscut lume selecta, toalete si maniere elegante, ce sa va spun…o lume aparte. Acolo l-am intalnit si cunoscut pe Radu Campeanu, un obisnuit al acelor receptii. L-am reintalnit ulterior, dupa 1990 - dar in alt context - in Romania. Am avut si avem si in prezent relatii cordiale.

Tot acolo, in Franta, am avut si prima - dar si unica, de altfel, - oferta de serviciu in strainatate. Mi s-a propus sa plec si sa ma stabilesc in Nigeria, oferindu-mi-se postul de director al arhivelor nationale de acolo. N-am plecat bineinteles, ce era sa caut acolo ?”

Adio, dar raman cu tine!

Profesorul Ioan Ranca s-a pensionat din functia de director al Arhivelor Statului, filiala Mures, in 1990. A lasat in urma un colectiv inchegat, truditori anonimi, a caror munca, din pacate, este de multe ori desconsiderata.

Profesorul Ioan Ranca a povestit: “Imi aduc aminte cu multa placere de Alexandru Campean, Ioan Moldovan, Pal Antal-Sandor, Viorel Grama, Maria Bota, Viorica Biris…am trecut prin multe impreuna. Un colectiv cu care am lucrat excelent, adevarati profesionisti. Dupa ’90 am facut si putina politica.

La insistentele lui Radu Campeanu am infiintat filiala Mures a PNL, impreuna cu Emil Tamasoiu si Mircea Folea. Din 1992 si pana in 1996 am fost chiar presedinte al filialei partidului. Congresul de la Brasov, desfasurat la Hotelul “Aro”, mi-a dezvaluit si o alta fata a politicii, pe care nu o cunoscusem.

Am ramas cu un gust amar. Sunt liberal in continuare, desi nu mai fac politica activa. Nici varsta nu-mi permite”. Intr-o camera spatioasa, retras comod intr-un colt puternic personalizat, profesorul Ranca continua sa scrie, publica carti si studii de istorie, ramanand acelasi impatimit al studiului arhivelor.