Pe 1 septembrie 2011 Nicu Ceausescu, cel care a fost format, instruit, “indrumat” si programat ca succesor al lui Nicolae Ceausescu, ar fi implinit 60 de ani. Adulat in timpul vietii de apologetii dictaturii, de la Adrian Paunescu si Nicolae Dragos la Eugen Florescu si Cornel Pacoste, de la Ion Traian Stefanescu si Stefan Andrei la Tudor Postelnicu si Constantin Bostina, “delfinul” Nicu Ceausescu a simbolizat, in cariera sa, degenerarea fatala a socialismului din Romania, metamorfozarea sa in directia satrapiei orientale de tip nord coreean. Se putea prevedea acest lucru? Cine a fost de fapt Nicu Ceausescu? Cum de s-a ajuns la desemnarea sa drept urmas al celui aclamat drept „erou intre eroii neamului”? Care au fost resorturile doctrinare mobilizate pentru a legitima o asemenea succesiune?
Cand l-am intervievat pe Stefan Andrei in 1993 pentru cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc”, l-am intrebat: „In 1989, in plin val de schimbari revolutionare in Europa de Est, pe cine mizati in cazul inlaturarii lui Ceausescu printr-o lovitura de palat, deci nu prin revolutie populara?” Raspunsul a fost prompt si ne-echivoc: „Pe Nicu” Am ramas consternat, ma intrebam si inca ma intreb, oamenii aceia chiar nu pricepeau nimic? Mi-a explicat ca optiunea ar fi fost intre detestata, terifianta Elena, pe de o parte, si Nicu pe de alta. Asa vedeau ei lucrurile, mamelucii si valetii din Comitetul Politic Executiv.
