Ne arătăm mai totdeauna curioşi să aflăm ce gândesc străinii despre noi. De altfel, tema „imaginii naţiei“, injust murdărită şi deformată de spirite rău-voitoare şi duşmănoase, a străbătut cu bine deceniile şi pare temeinic înfiptă în conştiinţa colectivă. Lucrurile se complică însă, atunci când realizăm că, pe cât de dornici ne arătăm a cunoaşte părerile străinilor despre noi, pe atât de nepăsători rămânem, în fond, la opinia acelora. „Imaginea negativă a României“, lamentată ritual, se dovedeşte doar un vehicul util să transporte miturile autovictimizării şi teoriile conspiraţiei. În fundul sufletului, omul nostru majoritar nu este săpat de îndoieli sau zguduit de nemulţumiri abisale, lumea pe care şi-a construit-o îi ajunge, iar pe sine chiar se place, individual şi colectiv.
Chiar şi atunci când nu se mulţumeşte cu prezentul în care trăieşte, omul românesc o face doar în raport cu ce are, niciodată în raport cu ce este, concepând progresul ca pe o multiplicare a modestului patrimoniu iniţial, un „mai mult“, rareori un „mai bine“: mai multe televizoare în mai multe camere, mai mulţi cai-putere, mai multă carne pe masă şi smântâna-n ciorbă, ceasornice mai scumpe, servitori şi oameni de casă, putere multă, gălăgie mare, în fine, tot ce se poate consuma pe loc sau arăta la vecini.
(exemplare în acest sens, domiciliile câtorva politicieni:http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/cu-vilele-demnitarilor-la-psiholog-194174.html )
Acest Gargantuel naiv, bulimic şi lipsit de dileme ori fragilităţi identitare, este în realitate victima unei imagini de sine care a decolat de la solul realităţii, propulsată în cerul iluziilor şi autoamăgirii de trecerea bruscă la o societate de consum ce i-a căzut peste creştet ca un cargou aerian prăbuşit în junglă. Fără a fi parcurs etapele dezvoltării către societăţile post-industriale, decuplat cultural şi tehnologic, defazat istoric, omul nostru s-a trezit consumator înainte de a fi învăţat să fie producător. Cum să nu-ţi închipui că tot ce zboară se mănâncă !? Cum să nu construieşti avioane din nuiele în plină junglă post-comunistă, invocând înfrigurat căderea din ceruri a cargourilor cu hypermarketuri, salarii bune, pensii la toată lumea şi vacanţe la Mediterana !?
Într-o societate a îndestulării pe veresie, care funcţionează în principal ca debuşeu al unei producţii realizate în străinătate, nici largile categorii ale lui poate-mai-pică-ceva, nici căpeteniile predatoare nu pot şi nu au interes să vadă adevărul mizeriei. Atunci când în şcoală, generaţiile deprind firescul corupţiei, iar în viaţă, principala strategie antreprenorială constă în aspirarea banilor publici, evaluarea lucidă a realităţii şi numirea lucrurilor pe nume nu pot fi decât nedorite. Poporul şi căpeteniile refuză să fie trezite din visul hipnotic al unei societăţi de consum pe care nu ei au creat-o şi care, fiindu-le paraşutată, doar o maimuţăresc, fără a-i înţelege rosturile şi devenirea.
Şi totuşi, o interogaţie asupra tipului de modernitate către care tindem este preliminară oricărei încercări de a o construi. Faptul că în spaţiul public tema înapoierii şi mizeriei este ocolită şi ignorată nu se explică doar psihologic, ceea ce ar fi întrucâtva de înţeles, ci şi politic. Precis că nici pe şefii de trib, bulibaşii şi baştanii lumii a treia nu-i vom auzi vorbind public despre mizeria din ţările lor. Este secretul hainelor nevăzute ale împăratului, secret colectiv întemeiat pe prostie, laşitate şi ticăloşie.
Cu atât mai puţin te poţi aştepta la un discurs despre înapoiere şi modernitate ratată din partea unei clase politice a cărei principală strategie de comunicare este mituirea cinică şi iresponsabilă a electoratului. Transformându-se în preoţii cargo cult-ului românesc, politicienii şi media se întrec în a flata, neruşinat şi mincinos, poporul, în timp ce elita intelectuală, roasă până la vârf de impostură şi gratuitate, se complace onctuos şi viclean.
Adevărul despre România nu este cel al non-ştirilor fabricate de media şi nici cel al derizoriilor lupte de partid şi de stat. Adevărul se regăseşte în coloanele statisticilor internaţionale, acolo unde aproape că nu există indicator social, economic, politic, structural ori cultural la care să nu fim ultimii din UE, din Europa geografică sau printre ultimii din lume: mortalitate infantilă, productivitatea muncii, risipa de energie, sistemul sanitar, performanţele şcolare şi universitare, infrastructura, speranţa de viaţă, cercetarea ştiinţifică, violenţa domestică, igiena personală, canalizare, corupţie, produs intern brut pe locuitor, justiţie, lista putând continua ad nauseam.
Adevărul îl putem totuşi descoperi şi în judecăţile străinilor, dar nu ale turiştilor, expaţilor din firmele străine sau ziariştilor oaspeţi, uneori ignoranţi sau supuşi unor agende dubioase, ci spre exemplu, în impresiile spontane ale câtorva sute de studenţi Erasmus, veniţi în România între 2007 şi 2010: arhitectură sovietică, oraşe urâte, desfigurate de oribile blocuri din beton şi sufocate de haosuri de cabluri, trotuare neverosimil blindate de maşini, trenuri care abia se târăsc, lipsa autostrăzilor, prostul gust patetic şi agresiv, oameni cu priviri triste şi dantura lipsă, drumuri rele, peisaj rural medieval, trafic auto haotic şi brutal, contrastul între opulenţa ostentativă a celor puţini şi indigenţa endemică a celor mulţi, gunoaie tălăzuind pe câmpurile nelucrate, bucătărie rudimentară, lux strident şi patetic, animale chinuite… Unii dintre aceşti tineri au fost sincer entuziasmaţi de exotismul căruţelor, căpiţelor, ţiganilor, fântânilor cu cumpănă şi bătrânelor cu gumari şi basma. Alţii eufemizează diplomatic: „un loc unde timpul pare a se fi oprit“, „locuri neatinse de intervenţia umană“. În fine, mai toţi nu uită să omagieze, amabil şi stereotip, „ospitalitatea“şi „căldura“localnicilor, iar băieţii, „frumuseţea fetelor“.
Secretul mizeriei, dar mai ales al pseudo-modernităţii nu mai poate fi păstrat. Este timpul ca acestea să devină teme publice, nu din obscure porniri masochiste ori exhibiţioniste, ci din cauza urgenţei.
Stăpânii muştelor
Expresie a activităţilor unor trepăduşi ai securităţii reciclaţi în politicieni, mesajul politic autohton este lipsit de conţinut autentic. În magma iniţială, partiturile doctrinare s-au distribuit aproape aleator între soldăţeii plasaţi în politică: care liberal, care democrat, care social-democrat. Din această făcătură nu avea cum să se nască o gândire politică îndreptată către nevoile ţării, ci doar un simulacru de discurs menit să mascheze perpetuarea dominaţiei vechilor cadre şi marea prădare naţională.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
