Mi-e teamă că influenţa politicului în decizia economică nu este străină de această situaţie. Este nevoie de clarificări, pentru a înţelege realităţile şi provocările adoptării monedei europene. Ne trebuie sau nu ne trebuie euro, de ce şi de când? Şi mai ales – ne ajută cu ceva? Prea am ajuns cu euro la nivelul mistic din Psalmul VI al lui Tudor Arghezi: „Singuri, acum în marea ta poveste/ Rămân cu tine să mă mai măsor/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu «Este!»„.
România a anuţat că menţine anul 2015 ca ţintă pentru adoptarea euro. O fi bine? Cu siguranţă este mai bine decât să nu avem nici o ţintă. O ţintă mobilizează resursele publice şi restricţionează cheltuielile bugetare, mai ales în anul electoral 2012. Dar putem atinge această ţintă? Probabil că nu. Să nu uităm că am mai avut două ţinte în trecut, 2012 şi 2014, şi le-am ratat graţios. Şi Universitatea Craiova îşi propune în fiecare an cupa şi campionatul la fotbal şi sfârşeşte în fiecare an prin a spera că evită retrogradarea.
Lucrurile sunt totuşi mai complicate. A intra în euro în 2015 înseamnă a intra în mecanismul european al ratei de schimb în 2013, mult prea curând pentru puterile noastre. Dar România şi-a asumat în luna martie (din acest colţ de pagină am recomandat prudenţă, dar cine mai are timp să citească?) intrarea în aşa-zisul Pact pentru euro, un mecanism european care ne va îngrădi suplimentar politicile economice. Aproape că aş spune că din 2013 România şi-a asumat costurile trecerii la euro, fără a primi vreunul dintre beneficii. Mai mult, euro însuşi s-ar putea să nu mai fie, în forma de astăzi, până în 2015.
Intrarea în zona euro este condiţionată de câteva criterii nominale. Le îndeplinim? Evident că nu: inflaţia este cu 4% peste limită, deficitul bugetar este cu 3% din PIB peste limită, dobânzile nu se pot compara (nu avem titluri de stat lichide pe 10 ani); cursul de schimb este relativ stabil – dar nu e tocmai ce îşi doresc exportatorii. În ce priveşte datoria publică, să nu ne păcălim singuri: va fi sub 40% din PIB la sfârşitul lui 2011 (fără banii de la FMI), sub limita acceptată de 60%, dar ritmul de creştere este ameţitor, datoria triplându-se în ultimii trei ani. Mai mult, nu ne împrumutăm pentru generaţiile viitoare. Tot noi vom plăti această datorie, întrucât scadenţa medie a datoriei publice a României este 1,9 ani (conform datelor de la FMI). Adică datoria noastră trebuie plătită sau înnoită la mai puţin de 2 ani. Nu îndeplinim criteriile nominale, dar le-am putea îndeplini cu o statistică inventivă şi puţină bunăvoinţă de la Bruxelles. Nu aceasta este problema, nu aceasta este întrebarea corectă.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
