Sunt bucurestean prin adoptie si locuiesc intr-un cartier construit in ultimii ani ai socialismului real. Ziua, sursa stresului si cauza oboselii psihice sunt gunoaiele desirate la margine de drum si claxoanele asurzitoare din intersectii. Noaptea, in schimb, descopar tipologia latraturii canine. Recunosc acum strigatul de imperechere, scheunatul de frica, baunatul de frig, urletul de foame. Cumulat, aceste revarsari fonice au un efect vomitiv.
Nu sunt putini la numar: patrule de sase-opt maidanezi fac legea. Pot recunoaste latratul pur informativ ￢ "salutul" prietenos rostit pe corzile vocale joase. Exista apoi latraturaalto,usor amenintatoare. Depistez in sfarsit agresivitatea baloasa, chemarea la lupta si lovitura de atac. Intre 11 si 2 noaptea au loc altercatiile cu betivii. Tihna matinala e intrerupta apoi de cearta cu masinile REBU. In cursul zilei sunt hartuiti riveranii de orice varsta, rasa sau clasa sociala. De la etajul cinci, mi-e greu sa reperez umbra unor ciobani, oite, lupi sau ursi. Cu toate acestea, in plin Bucuresti, regasesc mereu paradigma sonora a stanei carpatine. In cautarea linistii, dorm de unsprezece luni doar cu dopuri in urechi (burete, vata, ceara, plastic). Fara succes.
Pe vremuri de criza, potaile si dulaii din fata blocului meu o duc sfasietor de bine. Aparent, sunt neingrijiti, plini de boli si fara stapani. Cu toate acestea, raman nemuritori. La cele mai joase temperaturi, vlajganii patrupezi rezista. S-au aciuiat pe langa o macelarie si un restaurant de cartier, hranindu-se copios, mai ales in weekend.
Haita are evidente aplecari catre socializare. Sunt ore de sarbatoare comunitara, cand schelalaiala canina devine partitura-regina a mai multor strazi. Exista apoi momente de razbunare punctuala, cand diferiti trecatori primesc pedepse aleatorii. Cei mai multi ajung la spital cu o muscatura in glezna sau gamba (cicatricea luind forma de floare: "Nu-ma-uita").
Privit separat, orice Azorel poate avea o privire candida, inteligenta sau induiosatoare. In haita, animalul se transforma intr-un agent al dezordinii fara zgarda. Smulge cu dintii, rupe cu ghiarele, infige cu coltii, infricoseaza cu privirea. Apar pretutindeni tomberoane ravasite, excremente, zgomote infernale. Iata "marcile identitare" ale convietuirii intre om si caine, greu de explicat europenilor care ne viziteaza. In Cotroceni sau in Tineretului, in Drumul Taberei sau in Obor, haitele decid pe unde, cum si cand sa traversezi strada, scuarul sau parcul. Tot haidele decid cat anume sa dormi. Haitele iti fac programul duminical.
Iata cum perceptii negative, aparent minore, se acumuleaza tacit, se stratifica si ajung sa explodeze intr-un icnet al furiei si disperarii. Am facut experienta locuirii in patru orase romanesti (Fagaras, Arad, Cluj, Bucuresti), patru burguri si metropole europene (Munchen, Durham, Londra, Hastings) si doua orase nord-americane (Ann Arbor si Washington DC). Am calatorit, ca atatia altii, in zeci de alte orase occidentale. Intre toate, numai Capitala tarii mi-a administrat aceasta terapie intensiva. Nu ma mira, deci, sa aflu ca turistii care viziteaza anual Bucurestiul sunt aproximativ 50,000 la numar, in timp ce Budapesta gazduieste un milion.
N-am vorbit aici despre poluarea cu noxe, despre haosul arhitectural, despre toleranta la mizerie, injuratura, flegma sau jeg. Cu adevarat tulburatoare mi se pare relatia de simbioza intre bucuresteni si haitele de caini care au ajuns, efectiv, sa controleze orasul. In amintirea locuitorilor sai, ei satureaza spectrul cosmarului si zvonul depresiei.
N-as vrea sa fiu nedrept cu acest oras in care, evident, te poti adapa si la izvoare curate. Intalnesti aici profesionisti adevarati, oameni cu gust, scriitori de mare rafinament, artisti talentati, savanti consacrati sau intelectuali influenti. Te poti delecta la conferinte, concerte, lansari de carte, expozitii. Poti descoperi arta si muzica sacra in biserici voievodale.
Civilizatia produsa in tot acest creuzet e insa amenintata de urat, cinism si nepasare.
