„Arunca painea ta pe fata apelor, dupa multe zile o vei regasi” (Eclesiast 11,1). Suntem plini de datorii pentru ca nu ne facem datoria. Suntem ingrati, suferim de infantilism, credem ca totul ni se cuvine si ca nu avem nimic de dat inapoi. Impartiti absurd in activi si asistati, pozam pe rand in nedreptatiti. Condamnati la saracie dupa o viata de munca sau privati de o parte tot mai mare din venituri si, pe deasupra, obligati sa muncim din ce in ce mai mult - sunt cele doua discursuri de victima.

Acum o suta de ani, poate mai putin, oamenii activi nu resimteau ca povara ajutorul dat parintilor batrani. Pe copii ii cresteau mamele, cand nu munceau decat in casa, sau bunicii. Acum muncesc toti si, totusi, banii nu ajung. Nu era o varsta de aur, la care sa ne intoarcem – nu mai e posibil. Putem sa ne intrebam, insa, cum am ajuns aici, unde s-a pierdut solidaritatea naturala, pentru a vedea ce e de facut.

Cauza este statul, orice stat social modern. Care a confiscat si nationalizat aproape toate relatiile sociale. Educatia, de la cele mai fragede varste, e treaba statului. Sanatatea la fel. Recunostinta fata de parinti le-a fost confiscata copiilor, acum e treaba statului. Mila fata de aproapele aflat in nevoie, caritatea, e tot „de stat”. Cele mai intime relatii interumane, legaturile de dragoste si de familie, sunt (si) treaba statului.

Pana si nasterea si moartea sunt mediate de statul omniprezent, care trebuie sa le certifice si sa le inregistreze. Construirea unei case trebuie aprobata de stat. Ingroparea unui mort trebuie aprobata de stat. Orice relatie economica e supravegheata de stat. Vinzi sau cumperi? Platesti taxe la stat. Si credinta e cu aprobare (si bani) de la minister.

Statul e ocrotitorul nostru din pruncie - prin alocatii pentru mame, prin crese si gradinite - pana la batranete - cand ne da pensie sau un pat intr-un azil. E entitatea cea mai prezenta in vietile noastre. Ca sa faca tot ce are de facut, e si firesc sa ne ia aproape jumatate din banii castigati ca salariat, sau peste 40% din tot ce produce economia (PIB). Sunt doar banii pe care-i dam direct si definitiv, pentru ca aproape toti trec pe la stat. Ca o curiozitate, un iobag muncea tot cam jumatate din timp pentru senior.

• Fericirea s-a nascut la stat

In preambulul Declaratiei de Independenta din 1776, Thomas Jefferson enumera, ca drepturi inalienabile, dreptul la Viata, Libertate si Cautarea fericirii. Si, „pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituite Guverne, care isi deriva puterile legitime din consensul celor guvernati”. Destul de modest acest „cautarea fericirii”. Dupa 172 de ani, omenirea gasise fericirea. Potrivit Declaratiei Drepturilor Omului, adoptata de ONU in 1948, „orice om care munceste are dreptul la o retribuire (...) care sa-i asigure (...) o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin alte mijloace de protectie sociala” (23, 3) si „ (...) la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea (...) hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare in caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batranete (...).Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite”(25, 1-2).

Nici Constitutia Romaniei nu se lasa mai prejos: „Statul este obligat sa ia masuri de dezvoltare economica si de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent. Cetatenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate platit, la asistenta medicala in unitatle sanitare de stat, la ajutor de somaj si la alte forme de asigurari sociale publice sau private, prevazute de lege. Cetatenii au dreptul si la masuri de asistenta sociala, potrivit legii” (47, 1-2).

Reteta fericirii e bunastarea, asigurata de statul democratic. Macar constitutia noastra pare mai aplicata – prevede si ce ar trebui sa faca statul ca omul sa beneficieze de drepturile declarate: „sa ia masuri de dezvoltare economica”. Daca masurile trebuie sa vizeze ocuparea deplina sau reducerea inflatiei, ce parghii reale are statul, atat timp ca nu e activ economic direct, nu se spune. Economistii ar trebui sa stie care sunt masurile bune, dar parerile sunt mereu diferite, daca nu contrare.

Alegandu-se cu atatea obligatii, statul a incearcat sa-si faca datoria intervenind in economie; a introdus si marit taxe ca sa stranga capital pentru investitii, a instaurat monopoluri, a institutit accize, a inventat suveranitatea fiscala a guvernelor (initiativa legislativa a cetatenilor nu e valabila pentru legile fiscale), a nationalizat sau privatizat afaceri. A impus solidaritatea prin lege, si-a motivat subiectii sa plateasca taxe vorbind de subsidiaritate. A luat masuri de dreapta, a luat masuri de stanga, nimic n-a mers.

Statul, la noi si aiurea, e in pragul falimentului. Se maresc taxe, se reduc cheltuieli. Se fac calcule si proiectii si se concluzioneaza ca varsta de pensionare trebuie sa creasca: o dubla lovitura, un an mai mult de contributie, unul mai putin de pensie; daca varsta de pensionare depaseste speranta de viata, niciun an de pensie. Si asta se intampla in cazurile fericite, in tari cu economii puternice, pentru ca Grecia pare sa fie adevaratul capat al acestui drum al statului-datator-de-bunastare.

Ca un stat ce controleaza integral economia nu reuseste sa produca prosperitate a demonstrat-o suficient experienta comunismului. N-o face nici piata, poate, pentru ca e o abstractiune care depinde de morala si eficienta intreprinzatorilor la fel cum statul depinde de morala si eficienta politicienilor. Dar piata libera respecta proportionalitatea bunastarii, statul nu.

• Egalitatea in saracie

Un medic ce lucreaza pe cont propriu castiga proportional cu numarul de proceduri efectuate si de pacienti. Competenta (calitatea), renumele (brandul) si atitudinea fata de pacienti (clienti) fac diferenta intre competitori, spun legile pietei. Un medic angajat la un spital de stat castiga acelasi salariu indiferent de volumul de munca si diferentiat dupa gradatii arbitrare, nu dupa eficienta.

Nici principiul contributivitatii (proportionalitatea accesului la serviciile publice) nu este respectat de stat. Indiferent de contributie, o persoana nevoita sa isi faca o interventie chirurgicala foarte costisitoare va fi nevoita sa apeleze individual la solidaritatea semenilor sai, cum vedem zilnic in anunturile umanitare.

Oferind tuturor aceleasi servicii publice, statul incurajeaza lipsa de solidaritate (evaziunea). Diferentierile in functie de statut social, in detrimentul contributiei, in tarile din Sudul si Estul Europei, nu fac decat sa accentueze tendinta. Atotputernicul si omniprezentul stat modern a reusit sa distruga acest sentiment fundamental, solidaritatea.

Caritatea si solidaritatea se bazeaza pe realitati psihologice si morale ce tin de viata privata. A-ti ajuta parintii e un gest firesc. E o relatie personala, sentimentul datoriei, educatie. A-ti ajuta semenii nevoiasi e tot gest firesc. Presupune empatie, un sentiment de superioritate al daruitorului fata de cel ajutat si recunostinta fata de binefacator. Poate statul – o abstractiune – sa genereze sau sa administreze astfel de sentimente?

Sa duci un buchet de flori fostei diriginte e un gest de recunostinta natural. Sa donezi o suma de bani spitalului in care ai fost vindecat e alt gest natural. Insa e greu de imaginat o persoana care sa vrea sa plateasca impozite si taxe mai mari in semn de multumire.

• Utopii vechi si noi

Reluarea cresterii economice poate amana problema. Evolutia demografica la fel. Capitalismul s-a nascut, insa, mai degraba din schimbari de mentalitati decat de realitati economice. Odata sentimentul solidaritatii pierdut, disciplina fiscala poate aduna maximal disponibilul, dar nu-l poate creste. Cei activi au datorii la stat, acesta are datorii la asistati, asa ca se imprumuta.

Poate ca va veni momentul in care aceasta abstractiune numita stat va intelege sa-si plateasca macar celelalte datorii. Sa returneze ceea ce a confiscat familiei, scolii, religiei - solidaritatea.

E utopic sa vrei ca parintii sa poata opta pentru a fi intretinuti la batranete de proprii copii, nu de stat? Am avea copii mai atent educati, dar buget mai mic. Mai putina miscare a banilor, dar mai mult capital. E utopica privatizarea spitalelor si a asigurarilor de sanatate, ramanand ca statul sa plateasca doar pentru cei fara venituri? Am avea servicii mai bune, fara spaga. E utopic un sistem de invatamant privat, in care statul sa-i sustina prin burse pe cei fara mijloace? Poate, dar sigur ar fi mai performant. Mana intinsa care nu spune o poveste ramane goala? Un preot cerand ajutor pentru orfelinatul de care se ocupa e mai convingator decat un ministru al muncii.

Ar putea renunta statul sa mai vanda iluzia unei a doua copilarii fericite, viata de pensionar? Ar putea renunta sa mai vanda iluzia unor drepturi bazate pe simpla apartenenta? Ar accepta sa-si reduca din prerogative, sa reprivatizeze ce a nationalizat? Greu de crezut, politicienii traiesc din capitalizarea iluziilor.

Dar poate ca e timpul ca de fericire sa se ocupe fiecare, iar statul doar sa garanteze dreptul de-a o cauta.