Nu cu mult timp in urma Joseph Stiglitz a vorbit Romaniei. Era inevitabil ca Marele Laureat (Premiul Nobel pentru economie, 2001) sa se adreseze la un moment dat si noua, romanilor. Nu exista economie a lumii care sa aiba vreun secret pentru el. Laureatul cunoaste tot, intelege tot si are solutii pentru toate. Dar mai ales este daruit cu acea sensibilitate ce il face sa vibreze la suferinta macroeconomica produsa de dezechilibre microeconomice. Injustitia derapajelor structurale pe fondul unor asimetrii informationale ii incita sensibilitatea morala si imprima un zel misionar actiunilor sale.

Daca maine la ora 03:00 pm s-ar descoperi in constelatia Andromeda o civilizatie cu un deficit de cont curent de peste 6%, este sigur ca la ora 04:00 pm Stiglitz ar fi la CNN declarand cu mina grava ca el a prevazut „inca din 1994” ca politica de ajustare structurala galactica este un fiasco si a avertizat despre costurile sociale pe care formele de viata locale vor trebui sa le suporte; dar nimeni nu a ascultat, samd...

De asemenea, este cert ca a doua zi va fi prezent si la talkshowul de maxima audienta al civilizatiei respective. Sa nu ne intrebam cum va face sa ajunga acolo in timp util, in pofida constrangerilor date de legile cosmice. Va fi neindoios in studio la timp; vorbind extraterestrilor despre previziuile lui „inca din 1992” si explicand ce ar trebui sa faca Premierul Marelui Consiliu Galactic.

Iata de ce se si considera ca omenirea are intotdeauna in rezerva o solutie la problema depasirii vitezei luminii: sa descopere o civilizatie extrateresta cu un deficit de cont curent nesustenabil si sa-l informeze pe Stiglitz ca Paul Krugman scrie deja un editorial pentru numarul urmator al celui mai cunoscut ziar al extraterestilor (Cum s-a ajuns ca P. Krugman sa aiba o rubrica permanenta la New York Times si J. Stiglitz, care dorea una „inca din 1998” , sa nu aiba, este o alta discutie.)

Si pentru ca vorbind despre Marele Expert de la New York Times, intram si mai tare in spatiul mistic al obiectului putin inteles dar profund venerat care este „Premiul Nobel pentru economie”, sa incepem parabola noastra cu cativa recipienti ai unui astfel de premiu, al caror ego nu pulseaza radiind pana in galaxiile proxime. In 2007, Leonid Hurwicz, Eric Maskin si Roger Myerson au primit distinctia in cauza pentru contributia la intelegerea modului in care constrangerile si stimulentele materiale, raportul dintre costurile si beneficiile personale, informatia si preferintele indivizilor pot sa fie luate in calcul si combinate in analiza si constructia de aranjamente institutionale private si publice. Pentru ca intreprinderea lor se invarteste in jurul unei chestiuni de design institutional (cum intelegem si proiectam mecanisme sociale), scoala de gandire este cunoscuta drept “mecanism design theory” sau teoria design-ului sistemelor economico-sociale.

Chiar si la o privire superficiala, contributia acestor ganditori pare sa fie de maxima relevanta pentru problemele puse in lumina de recentele turbulente economice. Ce poate fi mai actual si relevant in contextul crizei actuale decat o discutie despre cum privim si administram mecanica institutionala a relatiilor dintre stat si institutiile pietei?

Ne-am astepta deci ca numele lor sa fie in centrul dezbaterilor. Nu sunt. In schimb un Stiglitz sau Krugman par sa fi capatat atributul ubicuitatii. Traim cu senzatia ca in ziua de azi nu mai poti sa te strecori spre baie fara sa te confrunti cu riscul de a fi lovit pe drum in moalele creierului de vreo opinie a celor doi corifei. Sa nu mai vorbim de faptul ca gratie inteligentei si profesionismului unei bune parti a presei internationale, cititorul obisnuit poate fi scuzat daca ajunge sa creada ca cineva considerat de toti economistii ce se respecta o galinacee, productoare de materiale galinacee, pentru galinacee, precum Naomi Klein, este noua stea a gandirii economice contemporane.

Sa revenim insa de la stele, pe pamant. Teoria designului mecanismelor institutionale este un raspuns tehnic la provocarea data de o intrebare simpla dar de o relevanta practica imensa: Cum putem sa alocam resursele eficient cand exista atatea bariere in calea coordonarii si comunicarii functionale intre actorii sociali? Cum putem sa ne coordonam eficient cand lucrurile ce ne despart (preferinte, informatii, interese) sunt cel putin la fel de multe si profunde precum cele ce ne leaga?

Hurwicz, Maskin, Myerson si colaboratorii lor ne pun la dispozitie un cadru pentru analiza imensului numar de institutii sau “mecanisme de alocare” de care ne lovim in viata de zi cu zi. In lumea cu oamenii ei, asa cum sunt, cu egoismul si ignoranta lor, nu cum apar in vise si utopii. Stiam de pilda ca procesul de alocare a bunurilor si serviciilor prin intermediul pietelor sau a cvasi-pietelor este cel mai adesea eficient.

Este o realitate explicata si teoretizata de generatiile mai vechi de economisti prin modele bazate pe o serie de asumptii destul de rigide. Noua teorie deschide insa o perspectiva mai larga. Un orizont in care cazul clasic al tipului de piata teoretizat de inaintasi ne apare ca un caz specific. Una din numeroasele configuratii posibile intr-un teritoriu mai vast de institutii si procese. Fortand o analogie mult invocata, sa spunem ca teoriile lui Hurwicz, Maskin si Myerson deschid fata de teoriile clasice o perspectiva asemanatoare cu cea pe care teoria lui Einstein a deschis-o fata de cea newtoniana.

In plan practic, aplicatiile teoriilor in cauza au creat oportunitatea de a analiza dintr-o noua perspectiva, ce trece dincolo de abordarea clasica, un vast spectru de probleme. Ele au condus la inovatii in domenii precum cel al teoriei impozitarii, finantelor publice si corporate, si mai ales (si foarte de actualitate) in domeniul reglementarii activitatilor economico-financiare.

O simpla trecere in revista arata cat de relevante sunt totusi ideile si teoriile respective pentru dezbaterile legate de criza economica. Relatia stat-piata, disfunctionalitatile pietelor financiare, rateurile reglementarii si monitorizarii, problemele interventionismului statal etc, toate sunt chestiuni ce (odata depasit invelisul retoric sau teoretic) pot fi regandite ca probleme de „mechanism design”. Criza insasi poate fi vazuta ca o cumulare de probleme ce, in buna masura, trebuie tratate prin grila „mechanism design”.

Relevanta lui Hurwicz, Maskin si Myerson devine si mai clara daca observam cum contributia lor este de fapt o extensie a marii dispute ce a marcat profund stiinta economica si ideologia secolului 20: Este posibila o ordine economica apta sa functioneze eficient in afara mecanismelor pietei?

Noua teorie elaboreaza si clarifica dimensiunile acestei dispute si arata care este relevanata ei practica azi: limitele si potentialul diferitelor mecanisme alternative de decizie privata si colectiva. Dar indiferent de aplicatiile practice, sau de ce credem despre istoria intelectuala a dezbaterilor piata versus stat, teoria designului de mecanisme institutionale si economice ne pune la dispozitie un mod de a reflecta asupra alternativelor imaginabile, posibile si fezabile.

Daca asa stau lucrurile, fie ca privim din perspectiva strict tehnica a acestor mecanisme (reglementare, monitorizare, coordonare etc) fie ca privim din perspectiva evolutiei dezbaterii intelectuale (planificare vs. initiativa libera), ideile acestor ganditori ar trebui sa ocupe cu prioritate un loc central din dezbaterea publica de azi. Intrebarea revine: de ce nu auzim mai mult despre Hurwicz, Maskin si Myerson si ideile lor? De ce auzim pana la satietate opiniile mai mult sau mai putin pertinente, mai mult sau mai putin oportune ale unui Stiglitz sau Krugman si mai nimic despre ceilalti? Mai sunt si alti nobelisti in jur. De pilda in 2001 Stiglitz a impartit Nobelul cu George Akerlof si Michael Spence. Toti pentru contributii pe aceeasi tema. A auzit cineva de ei in mass media? Chiar sa nu aiba oamenii acestia nimic de spus acolo unde Stiglitz ar trebui platit sa mai taca? Si sa nu uitam ca mai sunt sute de alti ne-nobelisti ce au cel putin tot atata legitimitate epistemica in a se pronunta privind temele economice ale zilei.

Evident ca nu ne putem astepta ca mass media sa preia ideile unui Edmund Phelps (Nobel 2006) care neintelegand porunca vremii, critica nesabuit planurile de reglementare financiara propuse de Obama. Sau pe D. C. North (Nobel 1993) care a sustinut in repetate randuri ideea bizara potrivit careia pentru a te putea pronunta pertinent privind economia unei tari trebuie sa dedici cel putin sase luni studiului istoriei, culturii si institutiilor tarii in cauza.

Sau pe James Buchanan (Nobel 1986) care afirma ca predictiile economistilor sunt un ghicit in bobi pretentios pentru ca economia nu este o stiinta predictiva. Sau care considera ca rolul de mari eminente cenusii din spatele Printului, manipulatori demiurgici ai economiei (rol pe care economistii tind sa creada ca li se cuvine) este o prostie penibila. Si ca, in general, in loc sa se preteze la pretentii oraculare si falsa grandoare, economistilor le-ar sta bine sa fie mai modesti, comportandu-se ca niste carturari adevarati pentru ca atunci cand scopul lor nu mai este stiinta ci folosirea retoricii stiintifice pentru influenta politica si publicitate, nu mai sunt economisti, ci panglicari.

Nu ne asteptam deci ca vederi de mai sus sa rezoneze in lumea mass media, ea insasi dominata in ziua de azi de panglicari. Dar autorii „mecahism design” nu s-au ilustrat niciodata prin astfel de vederi nepopulare si neprogresiste. (In paranteza fie spus ei sunt considerati mai degraba de centru-stanga – Hurwitz de pilda fiind activist al Partidului Democrat pana la sfarsitul vietii).

Deci independent de incontestabilele merite academice ale unui Stiglitz si Krugman, este absolut legitim sa ne intrebam de ce numele si opiniile altora, cum ar fi cei din scoala „mecahism design” sunt atat de putin vehiculate in mass media. Vorbim pana la urma de idei de mare si urgenta relevanta. Avem aici o tema ce ar trebui sa ne dea de gandit serios. Sigur ca, jocul unui Stiglitz are o explicatie logica: Stiglitz si „progresistii” stangisti isi dau unii altora ceea ce au nevoie.

Stiglitz le da aparenta de decenta intelectuala. Ei ii dau statutul de guru si aplauzele de care ego-ul sau pare sa aiba o nevoie patologica. Dar asta nu inseamna ca mass media ar trebui sa devina complicele si facilitatorul acestui troc. Hipermediatizarea unei minoritati galagioase si marginalizarea unei majoritati tacute, nu trebuie totusi luata ca ceva de la sine inteles.

Pe scurt, cazul ne obliga sa ne punem niste intrebari: Cat de simptomatic este acest caz pentru starea dezbaterii publice actuale si rolul pe care elita mass media occidentala il are in a selecta si manipula temele si vectorii dezbaterii publice? Sa aiba situatia legatura cu faptul ca un Maskin si Myerson au atitudinea ca valorea in sine a ideilor, nu PR-ul si marketingul lor, este ceea ce conteza?

Aceasta in vreme ce Stiglitz si Krugman se afla de ani buni intr-o continua campanie de PR si auto-promovare? Sa aiba legatura cu obsesiile ideologice ale marilor organizatii mass media occidentale? Mai precis cu vederile „progresiste” ce le fac sa trateze temele majore ale momentului nu din perspectiva tehnica si pragmatica ci din perspectiva valorii ideologice adugate la agenda progresivismului stangist?

Sunt mass media doar o victima a unei campanii de marketing personal a unui Stiglitz si a altora ca el? Cat este complicitate si cat este stupiditate in ecuatia relatiei dintre cele doua parti? Indiferent de raspuns, un lucru este sigur: toata povestea aceasta ne distrage atentia facindu-ne sa uitam de locul unde ar trebui sa fie de fapt discutia publica. Iar acest loc este definit infinit mai bine de nume precum Hurwicz, Maskin si Myerson decat de exhibitionismul si setea de notorietate a unui Stiglitz sau a competitorului sau, mereu agitatul Krugman.

Ce invataminte tragem din toata aceasta poveste:

• 1. De cate ori dam, cu sa fara intentie peste una dintre enciclicele, cuvantarile sau opiniile ex-catedra cu care Stiglitz si Krugman binecuvanteaza aproape zilnic umanitatea, ar fi bine sa nu uitam totusi faptul ca daca cei doi (fara idoiala doi economisti respectabili academic) se afla intr-o stare de perpetua logoree si agitatie mediatica, nu inseamna neaparat si ca au intotdeauna ceva important, relevant sau inteligent de comunicat.

• 2. Din 1969 pana azi premiul Nobel s-a acordat in fiecare an, de multe ori cu recipienti multipli. Printre noi traiesc zeci de nobelisti potentiali –  ce vor fi validati ca atare in deceniile ce vin. Altfel spus, ar fi loc si resurse si pentru alte voci si alte opinii. Daca le ascultam este posibil sa avem surpriza sa constatam ca la cati nobelisti (actuali si potentiali) tot atatea opinii. Ideea ca un Stiglitz sau Krugman ar vorbi in numele „economiei” ca stiinta sau a „nobelismului”  ca esenta a esentelor intelepciunii economice, este puerila.

• 3. De cate ori vedem un economist (nobelist sau nu), dandu-si cu studiata siguranta de sine parerea privind cele trecute, prezente si viitoare sau pozand in (potentiala) eminenta cenusie capabila sa manevreze cu stiinta sa profunda, economia unei tari sau a intregii lumi, sa ne gandim totusi ca poate James Buchanan are si el pe undeva dreptate: Poate ca economistilor le-ar sta bine sa fie mai modesti si mai masurati in pretentiile lor. Pentru ca atunci cand scopul nu mai este stiinta ci influenta politica si publicitatea sub pretextul autoritatii stiintifice, economistul nu reuseste sa fie nimic altceva decat un panglicar ceva mai scolit decat competitorii in ale datului cu parerea cu care se intersecteaza pe culuoarele redactiilor si studiourilor.