Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Dezamagirea democratica

de Mihai Maci     Contributors.ro
Vineri, 1 decembrie 2017, 10:26 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Lucruri care, până nu cu mult timp în urmă, păreau a fi străine unele de altele – venind din direcţii diferite ale socialului – încep să se întâlnească şi să contureze o direcţie în care, din ce în ce mai probabil, vom apuca-o în timpul ce vine. Antiamericanismul (dublat sau nu nu de antisemitism), Coaliţia pentru Familie, nostalgia trecutului ceauşist, admiraţia pentru liderii autocraţi (în frunte cu Vladimir Putin), homofobia, conspiraţionismul, dacomania, pietatea dedicată “mărturisitorilor din temniţele comuniste”, alunecarea în miraculos, religiziotatea patetică a neofiţilor, ascensiunea fundamentalismelor de tot soiul, complexul cetăţii asediate, imaginea străinului ca invadator şi exploatator, toate – şi încă altele – se agregă, din în ce mai mult, într-o ideologie coerentă şi compactă. Succesul ei este previzibil, cu atât mai mult cu cât vine pe fondul absenţei oricărui liant comunitar al lumii noastre. Nu ţarul de la Kremlin, nici “Vocea Rusiei” sunt artizanii acestei victorii, ci incapacitatea noastră de a da un răspuns problemelor reale pe care le avem şi pe care, în bună parte, le-am moştenit. În mod difuz, oamenii au înţeles că aceste probleme nu vor primi nici un răspuns în timpul vieţii lor şi că nu le mai rămâne altceva de făcut, decât să coasă unul lângă altul peticele acestea disparate, pentru a-şi amenaja, aşa cum se poate, o viaţă printre ruinele unei ţări.

Ceea ce nu am fost în stare să înţelegem, nici în 1918, nici în 1989, este faptul – simplu şi banal – că democraţia fără prosperitate nu înseamnă nimic. Democraţia este cadrul în care omul are libertatea de a decide asupra rosturilor vieţii lui şi ale comunităţii în care trăieşte. Dar condiţia exerciţiului libertăţii o reprezintă disponibilitatea de gândi rosturile comunităţii şi ale propriei vieţi în cadrul acesteia. Un om a cărui singură preocupare e aceea de-a supravieţui de azi pe mâine – exact ca un bolnav în fază terminală – nu are posibilitatea de-a cugeta la sensul vieţii comune şi la exigenţele pe care aceasta le are faţă de el. Dacă faptul de-a te adăposti, sau de-a mânca, e singurul tău orizont, atunci nu ai – în nici un fel – libertatea de-a te raporta la mai mult. Eşti asemeni celui conectat la aparte, care nu trăieşte decât doar pentru încă o respiraţie. E trist, dar e adevărat, sărăcia îl ţine pe om captiv problemelor mărunte ale vieţii de fiecare zi şi-i stabileşte ca singur orizont al existenţei satisfacţia imperativă a necesităţilor curente. Au ştiut-o şi anticii, au ştiut-o şi modernii: săracul – oricât de mult l-am exalta romantic – e sclav al nevoilor zilnice şi, pe cale de consecinţă, e exclus de la viaţa civică. Iar faptul de a-i acorda prerogativele civice – în virtutea universalităţii genului uman şi a generalizării cetăţeniei – poate fi, după caz, un act de generozitate sau unul de pur cinism. Acolo unde libertatea e reală, ea e sora prosperităţii. Căci omul care prosperă trăieşte efectiv beneficiul libertăţii şi, prin gândul şi fapta lui, înţelege perfect care e rostul păstrării şi al amplificării ei. Mai mult decât atât, omul care prosperă priveşte cu încredere viitorul – ca oportunitate a altor dezvoltări şi a sporirii beneficiului muncii şi al gândului lui. De aceea e, oricând, gata să apere libertatea şi să fie prezent, în persoană sau cu resursele lui, acolo unde se discută aceasta.

Dar săracului ce i se poate cere? În ce altceva poate el spera decât în răsturnarea, magică şi totală, a situaţiei în care se află? Ce e viitorul pentru el? Un singur lucru: disperarea de a-si vedea copiii scăpaţi din iadul la care el e condamnat pe viaţă. Pentru asta e dispus să lucreze ca un ocnaş, să mintă, să înşele şi să fure, pentru că ştie – din propria lui experienţă – că oamenii nu au decât o singură şansă de a scăpa din infern. În rest, nu există nimic altceva decât casa, familia, mâncarea, traiul de zi cu zi şi acel, scrâşnit, “mai rău să nu fie!”. Din 1989 până astăzi oamenilor acestora li s-a promis marea cu sarea şi nu li s-a dat – de către instituţiile europene, nu de noi – decât un singur lucru: posibilitatea de-a evada din mizeria unei lumi care-a făcut din naufragiu un mod de viaţă. La fiecare ciclu electoral, acestor oameni li s-a spus că “ei decid” şi după fiecare alegeri, viaţa lor a rămas la fel; şi datul mitei şi (mai întotdeauna) cei cărora le-o dădeau sunt tot acolo. Şcoala s-a golit de orice conţinut şi a ajuns o afacere de sacoşe şi de meditaţii, spitalele s-au ruinat şi-a mai rămas alb în ele doar plicul strecurat în buzunarul (mereu deschis) al doctorilor şi al asistentelor, administraţia publică nu e renumită decât prin lipsa ei de funcţionalitate, trenurile arată şi circulă de parcă ar veni şi s-ar duce pe front şi societatea însăşi, asemeni apei stătute, s-a împărţit între suprafaţa subţire şi gelatinoasă a celor ce se pot mişca (politicieni, afacerişti veroşi – conectaţi la banul statului – şi interlopi ce “txează” la lumina zilei) şi marele underground al unei lumi ce se descompune lent, dar inevitabil. Asta e România Centenarului Unirii! Să ne mirăm că oricine poate o părăseşte? Sau că, în interior, tinde spre singura formă de echilibru – precar şi acela – pe care a cunoscut-o în istoria ei: feudalismul? O să se spună: nu, România nu e un stat eşuat. Oare? România e asemeni unui bolnav sedat ce merge, deasupra unei prăpastii, pe o coardă, nici aceea prea bine întinsă. Da, încă n-a căzut. Incă. Şi totuşi, dincolo de acest “încă” e un abis pe care noi nu-l mai vedem (pentru că îl simţim prin epidermă), dar care – cum ieşi din graniţele ţării, sare în ochi: sărăcia. Singura constantă a istorică a lumii noastre a fost sărăcia. Nu a existat nici un moment în întreaga noastră istorie în care să fi fost – în oricare din provinciile ce ne alcătuie – o naţie proasperă. Epoca lui Carol I, care a modelat oraşele Regatului şi a creat o subţire pătură alcătuită din marii moşieri şi mica burghezie, s-a încheiat cu ultima răscoală europeană. În Europa Occidentală, răscoalele sunt fenomene specifice Evului Mediu. Interbelicul elitelor noastre s-a încheiat cu trei dictaturi, orice s-ar spune, acceptate de o populaţie care nu a refuzat calea (rusească) a modernizării cu forţa, de sus în jos. Comunismul a sfârşit în frigul, foamea şi întunericul care au făcut din oraşele ridicate de Ceauşescu nişte bidonviluri de lumea a treia. Iar democraţia noastră “originală” se îngroapă în scandaluri, paiete şi festivităţi golite de orice sens. Dincolo de toate e o populaţie însingurată, îmbătrânită, tot mai bolnavă, la limita de jos a alfabetizării, hrănindu-se cu resturile industriei de consum şi care trăieşte cu 300 de euro lunar. Adică cu banii pe care nu i-ar accepta nici un somalez, eritreean, afgan sau bangladeş imigrat în Europa. Peisajul din jurul nostru, cu case ce se ruinează, cu craterele fostelor fabrici, cu munţii despăduriţi, cu grămezile de gunoaie, cu vilele de prost gust şi cu beculeţele “lunii Sărbătorilor” e oglinda chipului nostru, scofâlcit de neputinţă şi a sufletelor noastre pustii. Aceştia suntem!

A le vorbi acestor oameni despre “democraţie”, “valori europene” şi “parteneriat trans-atlantic” nu e nimic altceva decât dovada unei patetice inadecvări şi a autismului în care trăiesc cei ce rostesc asemenea discursuri. În 1990, în 1996, în 2000, chiar în 2004 sau 2007 lucrurile acestea mai numeau ceva, o speranţă, descescătoare cu timpul, dar totuşi o speranţă. Astăzi nu numesc nimic altceva decât trista realitate: o subţire pătură suprapusă de oameni care pot orice şi o enormă masă de iobagi, care nu mai pot nimic. Ceea ce e propriu timpului pe care-l trăim este faptul că, exceptând o mână de tineri idealişti, entuziaşti şi studioşi, nimeni nu mai crede în vorbele frumoase. “Democraţia”, “valorile europene” şi “parteneriatul trans-atlantic” au devenit nu doar termeni calpi, ci au sfârşit – în percepţia publică – exact în opusul lor. “Democraţia” a ajuns a fi asimilată vorbăriei găunoase, scandalurilor oneroase, războiului dintre ganguri şi jafului cu protecţie “de sus” prin care s-a devastat tot ce a putut fi împărţit şi s-au creat “parlamentari” şi “miliardari” de carton. “Valorile europene” au sfârşit prin a fi reduse la două: “drepturi” pentru minorităţile sexuale şi “cote” de imigraţie. Altfel spus, deschiderea porţilor către invazia – şi dinlăuntru, şi dinafară – a unor străini care, cu protecţii cărora noi nu ne putem opune, ne vor transforma pe noi înşine în “străini în propria ţară”. Iar “parteneriatul trans-atlantic” nu mai e înţeles decât ca o formă penibilă de vasalitate în numele căreia America propune şi dispune după cum vrea, de tot ce vrea, în România. Şi nu orice Americă, ci în mod clar cea a “corectitudinii politice”, a “birocraţiei” şi “multinaţionalelor”. Cei care mai înţeleg cât de cât lumea în care trăiesc pot urla din toţi bojocii că nu aşa stau lucrurile, că aceste viziuni false şi reductive sunt opusul realităţii şi că dincolo de ele se văd luminile tancurilor de la Răsărit. Numai că vorbele lor nu vor mai ajunge niciodată în bordeiele sărăcăcioase ale celor ce cred cu tărie că democraţia e jaf, Europa – homosexualitate şi America – stăpânul. Oamenii aceştia sunt convinşi că ştiu, mai bine decât toţi intelectualii, asimilaţi şi ei tuturor stăpânirilor. Am ajuns o naţie de gnostici!

E straniu că politologilor, sociologilor şi experţilor noştri în relaţii internaţionale nu le spune nimic această răsturnare a sensurilor ce traduce o speranţă înşelată şi transformată în ostilitate. Astăzi linia de separaţie nu-i mai desparte pe democraţi (sau liberali) de adepţii totalitarismului, ci pe cei care asumă modernitatea de cei ce vor (re)instaurerea unei lumi tribale în care totul e simplu şi clar. Ce ne-a adus modernitatea? Problemele modernităţii. De pildă aceea că un drum se face doar prin decizie şi prin efort comun. Or, s-a dovedit că nu suntem în stare nici să ne acordăm pentru a decide cu toţii, nici să susţinem un efort de durată pentru a articula ceva în comun. Şi atunci? Una din două: sau ne prăbuşim într-o ruină generalizată, din care bande de asociaţi ai interesului de moment fură tot ce le cade în mână sau ne încredinţăm unui tătuc feroce, capabil să decidă pentru toţi şi să construiască – la nevoie din oasele noastre – drumul de care avem nevoie. Modernitatea înseamnă dezbatere. În lumea noastră dezbaterea înseamnă ceartă şi înjurături, refuzul înţelegerii numai pentru a nu-i face celuilalt pe plac, plata unor poliţe vechi şi neagră băşcălie. Modernitatea înseamnă deschidere. Numai că pe la noi, dacă nu-ţi zăvorăşti bine uşa, îţi intră careva în casă şi bucuros să fii dacă te lasă cu zile după ce-ţi ia totul. Către cine să te deschizi? Către cel ce te-a înşelat şi altădată? Către cel ce vrea – aşa cum vrei şi tu – să agonisească ceva pe seama ta doar ca să scape dintr-o lume care nu-a fost niciodată pentru voi una comună? Deschiderea, pe meleagurile noastre, înseamnă coborârea gărzii, renunţarea la luptă şi semnul că poţi fi călcat în picioare. Modernitatea înseamnă atenţie şi disponibilitate faţă de altul. Dar cum ne putem noi deschide faţă de altul, când toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut aveau ei o condiţie mai bună decât a noastră? Când a fost celălalt egalul nostru? Pentru noi a fost stăpânul, bogatul, cel în faţa căruia a trebuit să stăm cu căciula în mână şi pe care, în adâncul nostru, l-am urât din tot sufletul. N-am visat decât să-l doborâm şi să chefuim în palatele lui. Băieţii care i-au dat în cap lui Gherghe Brătianu şi l-au bătut cu răngile pe Mircea Vulcănescu nu erau nici ruşi, nici evrei, nici unguri. Erau “copii de-ai noştri”, de la ţară, crescuţi din lacrimile mămucilor lor şi din sudoarea taţilor lor. Însă când au dat cu parul, au dat cu plăcere, pentru că cel în care-au dat era altul, străinul, cel care uda cămaşa tatălui cu sudoare şi le făcea mamele să plângă. Şi au dat nu doar pentru că li s-a spus asta, ci pentru că au trăit-o ei înşişi în anii dinainte de-a ajunge gealaţi.  Nu vă fie frică, dacă s-ar întoarce încă odată lumea, s-ar găsi destui care să dea iarăşi, tot cu atâta sete!

Când am spus că vrem în Europa, noi am crezut că vom fi primiţi ca nişte victime şi, în acelaşi timp, eroi; că ni se va întinde covorul roşu şi că vom fi despăgubiţi – cu asupra de măsură – şi pentru Yalta, şi pentru Malta. Şi-n loc de asta am fost admonestaţi că nu le dăm drepturi ţiganilor, ni s-a impus “liberalizarea” monedei, “privatizarea industriilor”, legislaţie pentru homosexuali şi câte alte mărunte şicane birocratice. Am înghiţit atunci în sec; Europa era visul nostru şi chiar dacă se răstea la noi, tot către ea priveam. Vai, Europa aceea care nu ne-a înţeles! În România nu minorităţile sunt problema, ci majoritatea! Urbanizată în prima jumătate a secolului XIX, Europa a avut un veac – deloc liniştit – pentru a-şi stabiliza majoritatea (ca middle-class prosper) şi apoi s-a putut dedica integrării progresive a minorităţilor pe care statul naţional şi capitalismul industrial le marginalizaseră. Dar noi? Pe noi ne-a prins 1989 cu mai bine de jumătate din populaţie în rural, adică în afara datelor elementare (reţele de apă, canalizare, asistenţă medicală etc.) care definesc civilizaţia. Masa aceasta enormă, plus celalaltă – aproape la fel de mare – rămasă pe drumuri, în oraşe incapabile să se mai întreţină, după falimentul industriilor comuniste a fost adevărata noastră problemă. Cine s-a ocupat de soarta lor? Cine a gândit un cadru – cât de cât coerent – pentru viaţa comună a acestor oameni şi pentru ca fiecare dintre ei să aibă posibilitatea de-a se realiza? Ce li s-a dat – în 30 de ani – acestor oameni, cu excepţia deschiderii graniţelor?

Nu avem canalizare în cele mai multe sate, în multe nu e nici dispensar, bibliotecile au fost aruncate în stradă sau arse, se închid şi şcolile – ce le mai rămâne făpturilor ce încă bântuie prin ele? Un singur lucru – căci e în fiecare sat: Biserica. Orfanii tuturor guvernelor, orfanii Europei (cei la care n-a ajuns un euro din faimoasele “fonduri” împărţite generos “între prieteni”) şi-au regăsit tatăl. Biserica aceasta de bază – care n-are aproape nici o legătură cu biserica instituţională – e ultimul loc în care se mai pot întâlni cei care nu mai au unde se duce. Şi Biserica aceasta le spune că străinii (adică cei care sunt altfel decât noi) sunt împotriva firii, că stăpânitorii lumii acesteia trebuie să fie asemeni tatălui, autocraţi ce răspund doar în faţa Pantokrator-ului, că credinţa e viaţă şi ştiinţa e nebunie şi, mai ales, că pe cel părăsit de toţi, Dumnezeu nu-l uită. Pentru dezmoşteniţii lumii acesteia e suficient, pentru că e clar şi pentru că vorbeşte nu minţii, ci sufletului lor. Cuvintele acestea au intrat în ei pe-acolo pe unde intră disperarea şi plânsul şi, de aceea, sunt mai adevărate decât toată logoreea lumii acesteia. Acestor oameni li se adresează pliantele ininteligibile pe care se toacă “fondurile europene”? Lor le vorbesc specialiştii în abstracţii invitaţi ocazional de diverse televiziuni? Pentru ei se publică atâtea cărţi la care n-au cum să ajungă (nici fizic, nici financiar)? Să nu ne amăgim! Ceea ce noi numim “cultură” e un mediu foarte restrâns de oameni care se citesc între ei. Şi care n-au ştiut – atunci când trebuia! – să difuzeze în lumea sărăciei ideile modernităţii europene şi nici să-i determine pe puternicii zilei să le pună în practică. Astăzi nu-i mai ascultă aproape nimeni şi, “chiar de-ar vorbi limba îngerilor”, vorbele lor se duc în gol.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
























Articol sustinut de BRD Groupe Société Générale

Atelier de idei. Cum te ajuta tehnologia sa-ti faci mai mult timp pentru tine si planurile tale

Munca multa, stres, ore peste program, termene limita, sedinte lungi. Uneori, asa arata ziua de lucru a multora dintre noi. Din acest motiv e foarte important sa investesti in lucruri care te pot ajuta sa iti folosesti mai bine timpul petrecut la birou. Sa lucrezi mai bine, mai usor si mai repede poate insemna mai mult timp pentru tine si pentru cei dragi. Iti propunem, asadar, cinci directii care te pot ajuta pe plan profesional si personal.

1880 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version