“Cum putem măsura rezultatele?” Întrebarea mă ia prin surprindere – mă aflu la o întâlnire de prezentare a unui curs general de discurs public propus studenților de la drept -, îmi iau un răgaz de câteva secunde că să îmi dau seama despre ce e vorba, după care trebuie să ma declar bătut. “Puteți să îmi explicați mai pe larg la ce vă referiți?”. Scaunele de lemn din amfiteatrul facultății pocnesc în timp ce audiența, nu extrem de numeroasă, se întoarce către autorul întrebării.
Explicația vine rapid: „Vedeți, aici la facultate primim multe propuneri și apar mereu oportunități. Că să ne putem da seama dacă merită timpul și efortul alocat, trebuie să înțelegem concret unde exact putem ajunge cu ele. Așadar, întrebarea este cum am putea să ne măsurăm concret progresul atins după acest curs?” Raționamentul e logic și mă bucură pentru un moment, pentru că îmi curmă starea de surprindere – înțeleg despre ce e vorba, măcar atât, pentru că în momentele care urmează voi propune un răspuns absolut dezamăgitor.
Raționamentul, spuneam, e logic și nu doar atât: e îndreptățit, e legitim, e dezirabil, e recomandabil a aștepta o cuantificare, chiar relativă, a eforturilor într-un anumit domeniu. Lucrurile nu se fac la voia întâmplării, nu-i așa?, pentru a putea lua decizii, orice decizii, este rațional și fundamentat să măsurăm, să disecăm și, abia apoi, să decidem în funcție de rezultatele evaluărilor obiective întreprinse.
Înclinația de a trage lucrul de-trăit înspre ceea ce e recomandabil-a-fi-trăit, o obsesie compulsie mai amplă a lumii noastre, își vede cel mai bine imaginea în nevoia de a cuprinde totul prin măsurători. La ea contribuie mai multe grațioase stăpâne ale universului actual, fiecare având o putere de seducție crescută îndeajuns de mult pentru a fi aproape imposibil de cuprins: Transparența, întrucât atunci când ceva poate fi cântărit și comparat, nimeni nu poate fi acuzat de abuz sau arbitrariu, Confortul, căci este comod și tihnit ca fiecare să știe repede și exact – cât am face o analiză SWOT într-o ședință corporatistă – cum anume poate ajunge din punctul A în punctul B în orice domeniu al vieții, Nevoia de Ordine, pentru că standardele și reperele oferă lumii senzația unei rânduieli, a unei organizări cu rost, și, în fine, deasupra tuturor, Aparența de Dreptate, căci este just ca totul să fie cuantificat și ierarhizat, astfel încât fiecare să fie văzut că primește ceea ce merită.
A vorbi împotriva acestor noi zeități, adulate în tot mai multe locuri pentru că ele dau satisfacție unor speranțe de înțeles ale omului, a început să capete caracteristicile unei adevărate erezii, susceptibilă să atragă doze însemnate de mirare și antipatie. Cum să susții acum, în fața avalanșei pantagruelice de industrii, cărți, școli și mesaje de amplă inspirație destinate să îți arate contrariul, că în anumite domenii ori în anumite situații de viață, numărul de ore de muncă dedicate unui subiect s-ar putea să nu aibă niciun efect? Ori că în anumite domenii sau ipoteze ale vieții profesionale o evaluare bazată pe criterii – iată fraza preferată a unui întreg univers corporatist! – “transparente,cuantificabile și verificabile”, reprezintă nu doar o himeră, ci și un periculos meșteșug de distorsionare a realității?
Mai grav chiar, cum să argumentezi nonșalant, în fața unei lumi întregi care își dorește să audă opusul, că timpul și efortul dedicat nu sunt în toate cazurile indicatori credibili ai performanței, respectiv că e incert dacă, într-o situație dată, ei îți vor oferi vreun progres față de punctul de start ori față de o persoană care nu a depus prea mult efort pentru a ajunge deasupra locului unde te afli?
Ca orice erezie care se respectă, și cea de mai sus trebuie să își găsească un susținător de seamă. În cazul de față, cel mai solid pariu pe termen lung rămâne viața însăși, viața autentică ca antonim al celei previzionate, standardizate ISO și disecate de antrenorii special selectați (a se vedea avântul profesiei de life coach). Pentru pariorii mai curajoși și de cursă lungă, aș recomanda chiar plasarea unei mize mai mari în sensul existenței unui raport de oarecare proporționalitate între volumul de timp dedicat măsurătorilor vieții și cel al dezămăgirilor oferite de dânsa, entitatea măsurată.
Acești din urmă pariori vor fi concluzionat și dânșii, laolaltă cu subsemnatul, că pericolul cel mare pe care îl prezintă impunerea unor repere în domenii care resping la prima vedere o matematică pură este acela al inducerii ideii că ar fi posibil a înțelege- și deci a controla- cum acestea din urmă funcționează. De aici, lucrurile se agravează, întrucât rezultă cu necesitate că, dacă bifezi reperele stabilite de diferiții experți de resort, vei atinge cu siguranță scopul propus, încă un deadline bifat de pe agendă.
Or, iată că în unele dintre marile provocări ale vieții, lucrurile refuză să stea tocmai așa. Oricâte seminarii, Academii și Institute ale Fericirii ai termina ca șef de promoție, rămâne o probabilitate absolut însemnată să nu fii fericit. Oricâtă muncă ai întreprinde într-un anume domeniu, este perfect posibil să nu reușești ce ți-ai propus. Oricâte tratate, legi și spețe ai aprofunda ca judecător, nu este defel asigurat că vei face cu adevărat dreptate. Sau, pentru a răspunde absolut deprimant, dar autentic întrebării din introducere, oricâte cursuri, diplome și certificări ai obține, nu există nicio garanție, de niciun fel, că următorul tău discurs va fi convingător.
Însă obsesia de a crede că totul poate fi măsurat nu naște doar șocuri și depresii existențiale. Efectele ei se văd în paradoxuri și păcăleli mult mai concrete, consecință a aceleiași identificări a unor repere artificiale (dar palpabile) ale unui anume univers cu necunoscutul universului însuși.
Mulți dintre studenții noștri din diverse domenii se bat în draci pe cât mai multe participări la cursuri extracurriculare, training-uri, ateliere de lucru, concursuri, programe de voluntariat, stagii de practică, institute naționale și internaționale, un du-te vino absolut aiuritor dedicat obținerii de diplome și obținerii unui CV pompos – puțini dintre ei spun însă la terminarea facultății că și-au folosit anii de școală pentru a își descoperi și aprofunda cu adevărat pasiunea pentru un anume domeniu, pentru o anumită specializare, nu pentru alta. Împrumutul unui standard artificial – cât mai multe certificări – l-a făcut așadar pe tânărul student să cunoască, respectiv să fie pregătit pentru mult mai puțin, nicidecum mai mult din lumea pe care standardul ar fi trebuit să o redea.
Mă impresionează uneori, în sensul cât se poate de negativ al cuvântului, atenția exclusivă acordată de afaceri întregi aspectului cantitativ al muncii, în defavoarea oricăror chestiuni ce nu pot fi cuantificate imediat. Efortul întins pe zile și săptămâni, neinspirat și limitat, va fi cel mai probabil învins de jumătate de oră de creativitate și sclipire logică. Creativitatea însă nu poate fi măsurată, și nici nu răspunde intuițiilor colective de meritocrație, așa încât e mai confortabil și fără controverse a se premia mereu angajatul cuminte, muncitor și cu temele la zi, decât pe cel susceptibil să aducă inovație. Am văzut în sala de judecată, atât aici, cât și în afara țării, avocați – campioni ai miilor de ore facturate pentru un anume proces demolați în cinci minute de pledoarie cu adevărat...
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
