Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Break through to the other side. Un raspuns pentru Mihai Maci

de Cristina Tunegaru     Contributors.ro
Miercuri, 15 iunie 2016, 10:37 Actualitate | Opinii

Cristina Tunegaru
Foto: Contributors.ro

Domnule Maci, răspund chemării lansate de dumneavoastră colegilor de breaslă. Ați descris un cerc vicios care roade învățământul universitar: studenții vor doar o diplomă, sunt dezinteresați de disciplinele de studiu, transformând facultatea într-un soi de seral, în timp ce profesorii se pliază pe acest tip de student nou din spirit de conservare, reduc nivelul discuției, pierzând din profesionalism. Cred că rădăcina acestei stări de fapt se găsește în învățământul preuniversitar. În gimnaziu și apoi în liceu, elevii simt și văd că școala nu este o parte din viața lor, din copilăria lor, ci o obligație, un „loc de muncă” rigid unde trebuie să taci, să asculți, să scrii, să reproduci. Școala și-a ratat scopul, nu mai formează indivizi, nu-i încurajează să descopere, să-și pună întrebări, să conteste; în schimb chircește „educabilii” în tipare, îi învață să se supună, să nu cârtească. Așa că ei așteaptă să treacă timpul și să se facă mari și între timp supraviețuiește fiecare cum poate: copiază o temă, citește „lecția” în pauză, transcrie un comentariu, trage cu ureche; în orice caz, se descurcă.

Vă mărturisesc că în toți anii în care am fost la catedră – în preuniversitar – m-am simțit, pe rând, dezamăgită, înfuriată, deznădăjduită văzând cum este risipit potențialul extraordinar al copiilor de către colegii mei prea obtuzi să accepte orice deviere de la tradiționalele metode pe care și le-au însușit. M-au revoltat adesea discuțiile din cancelarie pe care le-am ascultat fără să particip despre copii care nu mai vor să învețe, despre loaze, despre generații care nu mai sunt cum eram noi odată, când ne toceam coatele citind. Sigur că nu mai sunt cum mai fost noi, trăiesc într-o altă realitate și sunt cu mult mai inteligenți, mai curioși, mai îndrăzneți decât au fost generațiile trecute. Copiii nu se regăsesc într-o școală care practică metode de acum 50 de ani. La o inspecție o minunată profesoară mi-a recomandat să fiu întotdeauna atentă la semnalele pe care mi le dau copiii în clasă, ei știu cel mai bine ce e de făcut. Arta de a fi profesor constă în capacitatea de a citi aceste semnale, de a le interpreta și de a acționa în consecință. Da, profesorul este amfitrionul, dar stăpânii în sala de clasă sunt copiii; fără ca ei să știe, elevii conduc actul didactic.

Fără să-și asume rolul de educator, profesorul de gimnaziu vrea ca treaba să meargă, să nu aibă probleme care să se audă până la direcțiune. Crede că oricum muncește prea mult pentru salariul pe care îl primește și vine la serviciu mai mult din spirit de sacrificiu. Așa că cele mai bune strategii sunt următoarele: frica de notă mică și de bătaie (de regulă cele două sunt condiționate; la țară profesorii lovesc elevii, iar în mediul urban, părinții, uneori chiar și în incinta școlii); aglomerarea cu noțiuni, teoria grea face profesorul de temut. Toate acestea sunt practici în defavoarea elevului și care, surprinzător, îl exclud. În practica școlii, elevul nu mai participă la propria lui creștere -  Educație să-i dea părinții acasă, noi aici facem școală

Starea demoralizată a profesorilor, lipsa lor de implicare și de energie, lehamitea, ideea că oricum facem prea multe se răsfrânge asupra unui sistem care a denigrat statutul de profesor. Elevii, prin structura lor, nu sunt potriviți pentru acest tip de școală, a învățării pe dinafară, iar profesorii sunt prea demotivați să iasă din limitele acestei practici. Dar letargia aceasta a unei întregi clase de oameni este încurajată și de un management al cadrelor didactice care o permite și de lipsa de evaluare a activității didactice. Profesorul care a reușit să se titularizeze – cinstit sau fentând sistemul – s-a căpătuit. Ținta oricărui profesor este titularizarea și apoi te liniștești. Un sistem care îți garantează un loc de muncă pe viață cu condiția să nu faci rele prea mari, este din start un eșec, în primul rând pentru că nu mai stimulează profesorul să învețe, să citească, să se dezvolte el însuși. Așa zisele programe de formare pe care le parcurg unii profesori titulari sunt doar fabrici de diplome plătite cu câteva sute de lei. În al doilea rând, titular fiind, știi că mai rău decât o inspecție sporadică anunțată nu ți se poate întâmpla. Și sigur, pentru aceea te vei pregăti dinainte și chiar vei exersa odată ora la clasă. Numai să nu te dea de gol copiii.

Orice activitate care nu se încheie cu o evaluare serioasă riscă să cadă în derizoriu. Libertatea absolută de care se bucură un profesor la clasă este consternantă. Fișa de autoevaluare de la finalul anului școlar e gândită în așa fel încât să rezulte un punctaj peste 80. Și dacă nu se întâmplă așa, mai cârpim pe ici pe colo. Nici raport de activitate, nici dovezi în favoarea punctajului, nu e nevoie de acestea. Oricum, cei mai mulți dintre profesori primesc punctajul Foarte bine. Singurul feedback autentic al activității profesorului vine din partea copiilor și mai ales a părinților, dar este prea puțin luat în seamă și are prea puțină putere.  Rămas undeva în alt secol, profesorul de gimnaziu nu înțelege că statutul său s-a schimbat, că e dreptul părinților să fie interesați de copiii lor și să dea sugestii profesorului. Între părinți și școală nu trebuie să fie un conflict, ci o colaborare deschisă.

Cangrena e mai adâncă însă, căci a cuprins punțile de intrare în cetate. La inspecție m-am prezentat ca la o oră obișnuită cu un proiect de lecție schematic care îmi ordona etapele orei. E onest să fiu evaluată pentru ceea ce voi face în fiecare zi la școală. M-am concentrat desigur pe dialogul cu elevii, construind o oră după principiul integrat de predare a disciplinei: subiectul orei este un pretext pentru a exersa limba română, scris și vorbit, formându-se astfel deprinderea de lucrul cu textul etc. Nu m-am așteptat însă ca profesorul metodist să-mi imputeze că proiectul nu este destul de documentat, că nu este dezvoltat și nu s-a sfiit să se folosească de exemplul personal și să spună: Eu nu am îndrăznit să mă prezint cu un asemenea proiect de lecție la o inspecție. Cu alte cuvinte, dacă vrei să fii ca mine, ca noi, trebuie să te conformezi, să nu îndrăznești altceva și să-ți îndeplinești obligațiile formale. Și mesajul acesta îl transmite tuturor celor care vor să intre în sistem: dacă vrei să fii aici, trebuie să fii ca noi, să faci ce facem noi. Și iată cum sistemul acesta bolnav se autoreproduce. Ora nu este despre copii, despre nevoile lor, despre ideile și gândurile lor, ci despre hârtii și teorie de-a valma. Ilar și trist deopotrivă este faptul că, deși în clasa a V-a, elevii se împotmoleau la citit și se exprimau cu dificultate, iar mie mi s-a reproșat că am făcut și altceva decât gramatică: ortografie, exerciții de vocabular, exerciții de exprimare liberă.

Subordonatul inspectorului de specialitate, metodistul este în primul rând profesor, dar un profesor de care ceilalți se tem, pentru că inspectează, reproșează și dă note. Selecția metodiștilor o face inspectorul pe baza interviului și a CV-lui. Dar mai important decât atât este cerința obligatorie ca viitorul metodist să fie un om al sistemului, să aibă gradul 1 și mulți ani de activitate. Aș mai face doar trista observație că, am cunoscut profesori metodiști extrem de slab pregătiți, incapabili să țină ore decente și să nu revolte părinții. Și atunci m-am întrebat cu stupoare: Ei sunt cei pe care ne bazăm să asigure progresul învățământului românesc?

Eu am îndrăznit să mă opun: atunci cu proiectul de lecție și în fiecare zi la clasă. Am folosit libertatea de care se bucură un profesor în favoarea copiilor, i-am îndemnat să vorbească, să analizeze, am creat dialoguri, am moderat discuții, le-am cerut să citească cărți pe gustul lor, cărțile copilăriei (nu textele greoaie din programă scrise cu mai mult de un secol în urmă), i-am îndemnat și încurajat să vorbească liber în public, în fața clasei. Și ora de română a devenit o bucurie pentru ei și pentru mine. Nu emoția, nu frica de eșec domnea atmosfera, ci bucuria de a fi mai bun, de a fi apreciat de ceilalți și de profesor. Pentru copiii aceștia care pot fi ajutați, care pot fi scoși la lumină din mocirla în care îi afundă școala, pentru ei trebuie să luptăm. Nu-i voi putea ajuta pe toți, dar merită efortul.

Domnule Maci, puțini oameni din sistem au luciditatea și puterea dumneavoastră de înțelegere a mecanismelor care îl pun în mișcare. Caracterizați de un naționalism vetust, mulți colegi refuză cu vehemență schimbarea – de exemplu, că anumite texte literare, sunt nepotrivite pentru copiii de gimnaziu (Creangă sau Eminescu), că e datoria școlii să abordeze și teme din literatura universală care să le deschidă orizonturile, să le permită elevilor să vadă dincolo de apropiatul limitat, să le permită accesul spre capodoperele universale (copilul va trăi într-o lume lipsită de granițe culturale), că anumite noțiuni de gramatică sunt prea greoaie și abstracte etc.

Cu toate acestea, sămânța noului început este chiar aici în sistemul preuniversitar. În primul rând, mă refer la părinții care tot mai mult urmăresc ceea ce se întâmplă cu copiii lor la școală, dau sugestii profesorului și nu își doresc doar note bune pentru copiii lor, ci vor ca ei să cunoască, să fie mai buni, mai capabili, mai creativi. Părinții m-au apreciat și mi-au mulțumit pentru orele de lectură, pentru că le ceream copiilor să citească, să discute, să lucreze în echipe, să analizeze. Deși orele mele depășeau programa de studiu, niciun părinte nu s-a arătat altfel decât încântat de ora de lectură. Este minunat că părinții se implică, că există voci dinafara sistemului care îl supraveghează.

Părinții se revoltă când profesorul nu urmărește interesele copiilor, cer ajutor de la director sau de la colegii lor. Schimbarea e chiar în interiorul sistemului, dar e umbrită. Nu o dată mi s-a întâmplat ca un coleg părinte să-mi ceară ajutorul, să îl apropii pe copilul atât de dezamăgit de activitatea lui la clasă de disciplină, să-i explic, să înțeleagă ceea ce părea de neînțeles. Părinții reacționează puternic, depun petiții la director și la inspectorat, fac presiuni pentru a păstra un profesor la clasă și de cele mai multe ori reușesc. Iar directorii luptă să păstreze în școală profesorii pe care părinții îi apreciază și îi doresc.

În al doilea rând, sunt mulți profesori minunați care m-au inspirat în activitatea mea. Unii dintre ei sunt vocali, scriu, vorbesc despre tarele școlii, dar cei mai mulți sunt pur și simplu profesorii cei mai apreciați de către părinți din școlile lor.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] Tu ce mananci azi la birou? Preparate culinare delicioase, care iti asigura energia necesara pentru intreaga zi

In intelepciunea populara se spune ca "toamna se numara bobocii". Adaptata la secolul vitezei, aceasta zicala arata ca toamna se numara proiectele, care vin pe banda rulanta si trebuie finalizate cu brio in cel mai scurt timp. Iar intr-o perioada plina de task-uri solicitante la birou, masa de pranz reprezinta singura perioada in care va puteti incarca cu energia necesara pentru a le duce la bun sfarsit. Cum, de multe ori, programul nu va permite sa gatiti acasa preparatele culinare preferate, foodpanda.ro, cea mai mare platforma de comenzi de mancare din Romania, va intampina cu cea mai variata gama de mancaruri gustoase, pline de vitamine si proteine sanatoase, care va dau energie pentru intreaga zi.
1557 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă