Ahmad este prietenul meu. Este etiopian, musulman, suntem de-o varsta. A ajuns in Statele Unite cam tot atunci cand am ajuns si eu, la inceputul anilor 80. Mama sa. trecuta de 80 de ani, traieste in Etiopia. Sotia sa este crestina ortodoxa. Diminetile, Ahmad lucreaza ca sofer de taxi (asa ne-am cunoscut), dupa amiezile este concierge la un mare hotel de langa Dupont Circle, pe Massachussets Avenue. Locuieste in Silver Spring, o suburbie multietnica a Washingtonului. I-a placut la nebunie “Grand Budapest Hotel”. Mi-a spus ca pretuieste mult pozitia Germaniei in aceste zile cand sute de mii de oameni, inclusiv refugiati din Eritreea, sunt priviti, de multi, ca fiinte dispensabile. I-am povestit despre Hannah Arendt si conceptul de populatie superflua.
Ahmad asculta NPR (National Public Radio) si isi viseaza un singur lucru: sa gaseasca timpul spre a citi macar unele dintre cartile care il intereseaza. Stam de vorba des despre vedetele pe care le-a intalnit la acel hotel: Al Pacino, Gregory Peck (favoritul sau), Jack Nicholson, Dustin Hoffman, Paul Newman, Meryl Streep si lista e mult mai lunga. Am discutaty despre filmul “Teza”, despre prigoana intelectualilor in timpul dictaturii Derg-ului in Etiopia. Teza e numele personajullui principal, un fel de Iuri Jivago nimerit in malaxorul leninismului etiopian. Mi-a povestit despre soarta multir prieteni in acei ani intumecati, dar si despre imensa coruptie care a urmat prabusirii regimului Mengistu. Vorbim despre secolul XX, despre dictatori, despre Stalin, Hitler, Mao, Ceausescu, Mengistu. Vorbim despre Putin si Ucraina. Ahmad uraste orice forma de intoleranta. Fanatismul ii repugna. Este unul dintre cei mai decenti oameni pe care mi-a fost dat sa-i cunosc. A ajuns aici ca refugiat.
