Dnii Ponta, Tăriceanu, Șova și asociații sunt în situația unei bande care, fugind de poliție, se închide într-o casă și amenință că-i dau foc. Iar noi suntem ostatici, înăuntru. Nu mă refer doar la consecințele diplomatice și economice al acestui ultim atac violent la adresa magistraților, atac în formă continuată. Ceva mai subtil dar mai grav este asaltul împotriva ”casei” noastre care este sistemul legal și constituțional după care funcționează statul democratic. E mai grav pentru că domnii cu pricina pervertesc niște instituții foarte onorabile și necesare, folosindu-le pe post de scut retoric și antijustiție. Un abuz iresponsabil, care riscă să le slăbească sau să le distrugă. Încerc mai jos să scot acești termeni din minciuna în care i-a cufundat grupul organizat sus-menționat. Încerc să-i explic, să-i spăl, să-i apăr într-un mic dicționar antipropagandă.
O instituție sau o persoană din cadrul ei comite un abuz atunci când încalcă în orice fel limitele sau condiționările impuse de lege exercitării atribuțiilor ei, indiferent dacă poate și este sancționată ulterior pentru asta sau nu. Un exemplu, în situația de față? Președintele Senatului a refuzat să formuleze și să publice hotărârea adoptată de parlament pe 25 martie, deși i-a cerut-o formal Curtea Constituțională – conform legii fundamentale, astfel de cereri sunt obligatorii. Același Călin-Popescu Tăriceanu, în calitatea de șef al Senatului, a acceptat, promovat chiar repetarea votului din 25 martie, încălcând regulamentul instituției, care spune că repetarea se poate dispune doar dacă votul a fost contestat, și nu a fost. Acestea sunt două exemple de abuz, după definiție. Nu am niciun exemplu de abuz făcut de DNA în cazul Dan Șova sau Victor Ponta. Instituția și procurorii ei au respectat în întregime limitele și condiționările impuse de lege acțiunilor lor. O succesiune rapidă de abuzuri vizând schimbarea prin forță a regimului politic existent este definiția de dicționar a unei lovituri de stat. Am avut așa ceva în vara lui 2012. Aici n-avem un singur abuz, nu din partea procurorilor cel puțin, deci a vorbi de ”lovitură de stat” e o mare minciună: adică o minciună care, nu doar neagă adevărul, ci-l întoarce pe dos.
O decizie politică este, pe scurt, una de oportunitate. E una în privința căreia sistemul oferă titularului un grad mare de libertate, o marjă foarte largă de apreciere. Și pe care autorul, persoană sau instituție, este îndreptățit să o ia fără nicio altă justificare decât faptul că personal o consideră oportună, bună, potrivită. Votul dat de parlamentari pe un proiect de lege, și adoptarea sau respingerea ei de către instituție, în sine, sunt exemple de decizii politice. Gradul foarte mare de libertate NU înseamnă unul absolut, niciun demnitar nu are voie să facă ”ce vrea”. Se poate spune că avem o decizie politică atunci când sistemul pune limite și condiționări la modul negativ, nu afirmativ. Deciziile magistraților nu sunt politice, căci sunt determinate ca atare de lege și jurisprudență (afirmativ); în schimb legile sunt adoptate de parlament prin decizie politică, pentru că instituția are libertatea de a adopta ce acte normative consideră oportune, cu condiția ca ele să nu încalce Constituția (negativ).
O prerogativă este o categorie de decizii, politice sau nu, după caz, care aparțin în exclusivitate unei instituții, conform legii fundamentale. Rolul sistemului de imunități este exclusiv protejarea prerogativelor; iar acestea la rândul lor sunt parte fundamentală a sistemului politic bazat pe separația puterilor în stat, pe control și echilibru instituțional. Noțiunea însăși implică faptul că exercitarea prerogativei nu poate fi supusă cenzurii unei alte persoane sau instituții. E limpede că nu putem vorbi de exclusivitatea cuiva în a lua o decizie dacă ulterior sistemul permite altei instituții să-l sancționeze pentru asta. În context, numirea unui ministru în guvern este, de asemenea, o decizie politică și o prerogativă a premierului. Premierul are o libertate mare de apreciere în a alege persoanele care să conducă ministere, fără să aibă nevoie de altă justificare decât că le consideră, personal, cele mai potrivite.
* * *
Și atunci, nu are dreptate premierul și apărătorii săi să se plângă că DNA îl urmărește pentru numirea în funcție a lui Dan Șova? Nu, pentru că apărarea lui se bazează pe o minciună mare și lată: temeiul acuzațiilor aduse împotriva sa NU este că DNA consideră numirea dlui Șova ca fiind în orice fel inoportună, nepotrivită, greșită, proastă șamd. – eventual asimilând asta unei infracțiuni. Nici vorbă. Prerogativa prim-ministerială nu e pusă în discuție. DNA spune în schimb că numirea în funcția de ministru a lui Dan Șova a fost ilegală. Iar caracterul politic al unei decizii, așa cum explicam, nu oferă libertate absolută titularului, în niciun caz nu oferă libertatea de a încălca legea. Nu cu dna Koveși are acum o problemă premierul, nu procurorul Uncheșelu încearcă să-i cenzureze decizia, așa cum minte dl Ponta și asociații, ci Codul Penal îi impunea o limită clară, în 2012, limită pe care Victor Ponta ar fi încălcat-o.
Mai precis, Codul Penal incrimina, sub denumirea ”Conflict de interese”
Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.
Acum, într-un articol din Adevărul, Dan Ionescu mă scutește să explic ce e și mai ales ce nu e prezumția de nevinovăție, de ce nu poate fi invocată pentru a ”proteja” un demnitar de normalitatea demisiei, sau pentru a cenzura dezbaterea publică apropo de cazul respectiv. În schimb, jurnaliștii pot și ar trebui în astfel de cazuri să respecte dictonul ce le cere să asculte argumentele tuturor părților înainte de a emite o opinie. În special în astfel de cazuri, când un demnitar sau o instituție e pusă sub o formă sau alta de acuzare, e obligatoriu să-i dăm cuvântul în apărare, eu cel puțin fac mereu asta. Or, după cum vedeți mai sus, dl Ponta și asociații se apără și sunt apărați, în cazul cel mai bun cu opinii ce nu au valoare de argument, iar în cazul cel mai rău cu minciuni. Nimeni nu ar contesta (sper) că dl Ponta l-a desemnat pe Dan Șova ca ministru în guvernul său, iar despre raporturile de muncă între ei s-a lăudat la vremea respectivă dl Șova însuși…
Să însemne asta că există vreun fel de garanție că Victor Ponta va fi condamnat în final, presupunând că urmărirea penală va începe, că procurorii îl vor trimite în judecată, că judecătorul de drepturi și libertăți va confirma rechizitoriul? Nu. Nu există o astfel de garanție. A spune ”e posibil să fie achitat”, eventual sub forma unei întrebări retorice, este un non-argument. Urmărirea penală nu înseamnă, din fericire!, automat și invariabil o condamnare. Dar asta ar trebui să fie decizia magistraților, nu a politicienilor. Menținerea imunităților trebuie justificată, cum spuneam, doar dacă e pusă în primejdie prerogativa politică, fie pentru că dosarul ar fi o făcătură evidentă, dar evident e contrariul, fie pentru că procurorii ar vrea să cenzureze decizia politică, dar nici asta nu fac, ci urmăresc penal o faptă incriminată explicit de lege, în urma unor indicii cât se poate de temeinice că s-a petrecut.
Sigur, Camera poate să invoce aici faptul că, neavând niciun fel de condiționare constituțională apropo de acest vot, vorbim și aici de o decizie politică, pe care nu trebuie să o justifice altfel decât că o consideră oportună. Fie și așa. Dar atunci trebuie să țină cont că o prerogativă nu poate fi cenzurată nici de decizii anterioare ale aceleiași instituții. Cu alte cuvinte, la orice moment viitor, instituția va putea cere urmărirea penală pe care azi a respins-o. Vot politic contra vot politic. De asemenea, dacă dl Ponta nu mai ajunge în parlament în 2016, nimic nu-l poate împiedica pe președinte să facă același lucru, căci decizia va trece în mâinile sale.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
