În Parcul Gradina Icoanei de lângă Piața Romană din București e o arteziană de la care pornește un fir de apă ce se varsă într-un iaz măricel la celălalt capăt al parcului. Copiilor care vin în parc le place să se joace aici. Sar peste pârâiaș. Uneori aruncă nisip în apă. Aruncă bețe în iaz. Sticle și mucuri de țigară se leagănă în apă, dar asta nu înseamnă că vorbim de o groapă de gunoi infestată de păduchi și șobolani.
Într-o zi, spre sfârșitul primăverii, în apă au apărut ouă de broască. Sute de mici sfere gelatinoase răspândite de-a lungul pârâului, în iaz și în fântâna arteziană. Copiii au încetat să mai stropească și și-au întrebat părinții: Ce sunt astea? Putem să le atingem?
Sunt ouă, le-am explicat. Mai întâi apare o biluță albă cu un punct negru în mijloc. O să vedem săptămâna viitoare ce se întâmplă.
Copiii au revenit într-o săptămână. Micile punctulețe au început să crească, să-și schimbe forma, așa cum se dilată pupila.
Putem să le atingem? Au întrebat copiii, fermecați.
Curând, le-am spus, hai să așteptăm încă o săptămână.
Iar copiii s-au întors. Micile corpuri negre ieșiseră din ouă și înotau prin apă. Copiii erau încântați. Priveau cum mormolocii se mișcau neobosiți, adunându-se grămadă, lovindu-se unii de alții, ridicându-se la suprafață ca să-și ia micile rații de aer. Copiii au început să adune apă în sticle de plastic, numărând câți mormoloci puteau prinde odată.
Mama, putem să-I luăm acasă?
Nu, dragă, să așteptăm până săptămâna viitoare – să vedem ce se întâmplă.
Iar copiii au revenit. Cu sticle și plase. Rânduri-rânduri de copii, înșirați pe marginea iazului, inspectând pârâul, cufundându-și degetele în fântână.
Mormolocii se transformaseră. Le apăruseră mici excrescențe care le încurcau mișcarea, îi încetineau.
Incredibil! au exclamat copiii, la început arătau ca niște bacterii, apoi ca niște pești, iar acum au picioare!
Aveți răbdare, copii, așteptați până săptămâna viitoare – atunci să vedeți ce se întâmplă! N-o să vă vină să credeți!
Și a mai trecut o săptămână.
Copiii au alergat la fântână și la pârâu și la iaz. Iar fântâna era seacă. Iar pârâul nu mai exista. Iar iazul era golit aproape în întregime de apă, în afară de o băltoacă noroioasă unde câțiva mormoloci gata să se transforme în broscuțe dădeau din piciorușe, luptându-se să supraviețuiască.
Iar copiii au aruncat praf în albia secată a pârâului. Și au aruncat bețe în iazul secat. Și-au cumpărat niște chips și niște cola și au aruncat ambalajele în fântâna arteziană golită de apă.
Asta face Bucureștiul. Te lasă să aștepți ceva extraordinar și apoi, tocmai când speranțele tale par să se împlinească, le ucide.
Povestea asta mă face să mă gândesc la “centrul vechi”. Faimosul “centru vechi”, despre care mă tot întreabă turiștii care mă opresc pe stradă ca să le explic cum să ajungă acolo.
E acolo, le spun, unde totul s-a deschis săptămâna trecută. Unde totul pare să se schimbe tot timpul. Unde tot ce era vechi s-a închis.
Bucureștiul a avut șansa să aibă un centru turistic. Dar Orașul e prea lacom. Proprietarii cer chirii prea mari pentru spații, pe care și le permit doar cei bogați. În acest timp, primăria și guvernul îi lovesc pe proprietari cu atâtea taxe, încât nimeni nu reușește să facă bani.
Taxa pe bacșiș. Taxa pe privilegiul de a începe o afacere în București. Taxa pe scaune. Aș mai înțelege dacă stând pe aceste scaune ai privi la Fontana di Trevi, dar când nu vezi decât un jalnic imitator al lui Charlie Chaplin, mașini parcate ilegal și persoanele care stau pe celelalte scaune, nu pare corect.
Singurele baruri din centrul vechi par să fie cele aflate în proprietatea companiilor producătoare de bere – iar în astfel de localuri te simți ca la standurile cu oferte din supermarket. Sau sunt deținute de playboy cu portofelul gros care cred că dacă au un bar pot să se culce cu o altă femeie în fiecare seară (fraiere, dacă ai reușit să le oftici, o să știe unde să te găsească) – deci te simți ca la o petrecere în sufrageria unui tip pe care nu poți să-l suferi.
Există și excepții – kebab, bere și pizza ieftine pentru mase. Și outleturi. Mai e și noua librărie Cărturești, care arată ca o vitrină gigantică plină de pricomigdale de lux. Dar unde e viziunea? Unde e sprijinul? Toți proprietarii de localuri din centrul vechi cu care discut sunt supărați și descurajați. Bijuteria din vechea și ruginita coroană a Bucureștilor a strălucit puternic vreo doi ani – dar acum e toată zgâriată și crăpată, după ce a fost smucită din toate părțile de stat și de clienții săi privați.
Nu e nicio surpriză că marile inițiative antreprenoriale din România se petrec în spațiul virtual – în online shopping, programare și dezvoltare de software – pentru că astfel de întreprinderi interacționează minimal cu autoritățile locale. Ele pot exista fără să depindă de un oraș care răspunde la dinamism cu ostilitate și le parazitează succesul.
