Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

De ce nu (mai) citim?

de Mihai Maci     Contributors.ro
Vineri, 27 februarie 2015, 10:43 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Cu câteva zile în urmă, în cadrul unei emisiuni televizate consacrate unei noi taxe (“timbrul cultural”) – care în loc să rezolve ceva, ridică mai multe probleme – D-l Gabriel Liiceanu atrăgea atenţia asupra faptului că 50 % dintre români nu mai citesc deloc. Lucrul cel mai trist constă în faptul că nu e vorba de o fatalitate, ci de o “deprindere” învăţătă. Multe lucruri din realitatea noastră imediată concureză la această dezamăgitoare concluzie.

Da, e adevărat: jumătăte din populaţia ţării nu citeşte. Probabil când facem această afirmaţie ne gândim la cei care, după terminarea şcolii, nu mai deschid nici o carte (ceea ce nu înseamnă neapărat că nu citesc: în ziua de astăzi fiecare e obligat să “proceseze” cantităţi industriale de maculatură legislativă sau “cu circulaţie internă” la locul de muncă). Dacă i-am adăuga acestora pe cei care citesc abia o carte pe an sau, mai exact, diverse fragmente dintr-o carte; pe cei pe care dintr-o raţiune sau alta îi trecem între cititori (elevi, studenţi, profesori, preoţi, oameni ai legii), dar care nici ei nu citesc nimic altceva decât textele standard necesare meseriei, cifra ar fi mult mai mare. Probabil 75 – 80 % din populaţia ţării nu citeşte nimic altceva decât lucrurile pe care “trebuie să” le citească, plus ceva ziare locale şi reviste glosy (la care, evident, se adaugă textele de pe wall-ul Facebook-ului, mesajele de la cunoscuţi şi subtitrările filmelor). Procentul din populaţie care citeşte constant – din pasiune sau din raţiuni profesionale – e unul foarte mic. 20 % ar însemna 2 oameni din 10, însă şi aceasta e o cifră mult supraevaluată. Ar fi bine să ne uităm la vânzările de carte, la frecventarea (regulată) a bibliotecilor, la tirajul revistelor oneste, la audienţa emisiunilor culturale, la urmărirea site-urilor profilate (în cel mai larg sens al termenului) pe cultură şi la alte asemenea date. Cred că rezultatul ar fi sub orice medie europeană. O atare situaţie, cu adevărat îngrijorătoare, se cere explicată. Lucruri de o asemenea anvergură care, în plus, antrenează şi o parte a istoriei noastre recente, nu pot fi lămurite prin trei liniuţe pe un power-point. Nu e intenţia mea de a mă substitui “comisiilor” şi “proiectelor” (neapărat interdisciplinare) care ar trebui să se focalizeze pe acest analfabetism soft; tot ceea ce eu face este evidenţiez acele disfuncţionalităţi care – din locul în care mă aflu – îmi sunt accesibile mie.

1) Mai înainte de toate oamenii nu citesc pentru că, la noi, ura faţă de carte se învaţă (şi încă temeinic!) în şcoală. De pe clasa a II-a şi până la finele clasei a VIII-a copiii studiază – la disciplina “Limba si Literatura Română” – aproape exclusiv limba, în speţă gramatica. O listă nesfârşită de “părţi de vorbire” şi de “părţi de propoziţie”, dublate de o listă la fel de generoasă de “figuri de stil”, asta este ceea ce-i e dat copilului să cunoască din plasticitatea limbii. El nu trebuie să citească (decât textele din manual), ci să “identifice” şi să “analizeze”. Cu ce rămâne la capătul celor mai formativi ani de şcoală? Cu nimic. De câte ori d-voastră, cei care citiţi acest text, v-aţi pus problema “figurii de stil” prin care vă vorbeşte o poezie? Şi apoi de câte ori aţi mai descompus figura de stil în părţile ei componente pentru a o “analiza”? Nu sunt un duşman al gramaticii, însă cred că aceasta trebuie făcută cu măsură; altminteri ea nu e decât o colecţie de reguli ininteligibile, învăţate obligatoriu şi pe care nimeni nu-şi pune problema de-a le respecta. Legile limbii devin metonimia legii în lumea românească: ceva imens, fără cap şi fără coadă, inutil în existenţa cotidiană şi, ca atare, ceva (de) încălcat fără nici un sentiment al culpabilităţii. În schimb literatura e cvasi-ocultată: câteva texte “canonice” (de trei generaţii – adică de 90 de ani): “Sobieski şi românii”, o poveste de excursie montană a lui Calistrat Hogaş si inevitabilele drame ale lui Brătescu-Voineşti. A, şi pentru că suntem în secolul XXI, un mic fragment din Mircea Cărtărescu. Toate aceste bucăţi (de maximum o pagină) sunt, în fapt, pretextul următoarelor 5 – 6 lecţii de gramatică. Există un lucru pe care şcoala noastră nu şi-a pus niciodată problema de a-l învăţa: plăcerea de a citi. Plăcerea genuină de a te pierde într-un text, de a-i trăi povestea, de visa cu ochii deschişi citindu-l şi, mai apoi, bucuria de a-l împărtăşi celorlalţi. Aşa ceva nu există în şcoală. Abia se termină gramatica si, la începutul liceului, vin cronicarii şi paşoptiştii, apoi “marii clasici”, cel mai adesea recitaţi într-un limbaj plat şi hagiografic. De pe-a XI-a începe “pregătirea pentru Bacalaureat”: multe comentarii anoste şi două – trei cărţi citite (tot pentru că “trebuie”). Literatură Universală nu fac decât câţiva fericiţi de prin clase speciale şi, chiar şi pentru aceia, această materie e a cincea roată la căruţă (iar pe clasele finale e preferabil să fie substituită cu “pregătirea pentru Bacalaureat”.) Matematica, fizica, chimia se fac aproape exclusiv pe probleme; biologia, geografia şi chiar istoria se fac pe “teste grilă”, la care trebuie să încercuieşti răspunsul corect. Şi, în general, totul se “evaluează” non-stop, cu o frenezie demnă de o cauză mai bună. Nimeni nu citeşte pentru el; copiii citesc doar pentru “evaluări” (ascultat la clasă, teste, examene, olimpiade, concursuri – gama acestor instrumente de tortură a minţilor tinere e de un rafinament incredibil). În urma lor rămâne o ură tenace faţă de textul scris. Am văzut la majoritatea studenţilor mei această spaimă a faptului că “trebuie” să citească, dublată de frica care anticipă “ascultarea”. Cei mai mulţi (aşa cum am spus-o într-un alt text) nu ştiu să citească şi, dacă se chinuie s-o facă, nu înţeleg ce-au citit. Acesta e rezultatul direct al şcolii; aceasta e aberaţia construită metodic de funcţionarii ministeriali (pe mâna cărora sunt programele), autorii de manuale, inspectorii şcolari, metodişti şi ce-or mai fi şi, din păcate, de mulţi profesori în căutare de “punctaje”. Asta e şcoala românească de azi: “cumplit meşteşug de tâmpenie”!

2) Din fericire, după şcoală vine facultatea. Aici e democraţie, citeşte doar cine vrea (şi, în general, nu vreau prea mulţi). O spun în cunoştinţă de cauză şi îmi asum ceea ce spun: da, în ziua de azi un student poate absolvi orice facultate din România fără a citi de la cap la coadă o singură carte! Nişte examene date după “suporturi de curs” (a căror principală virtute e aceea că nu sunt citite decât de studenţi), nişte lucrări (făcute pe bază de copy-paste) şi o licenţă aşa cum e ea (coordonatorul fiind exonerat de orice prin declaraţia studentului că nu a copiat) – la asta se reduce facultatea. Majoritatea facultăţilor – fiind în provincie – nu beneficiază de biblioteci demne de acest nume; învăţământul universitar fiind de masă, profesorul nu are cum (şi nu are nici interesul de a) verifica felul în care studentul lucrează, la seminarii nu se mai face de multă vreme prezenţa, faimoasele “referate” rămân cel mai adesea necitite, notele se dau – nu o dată – absolut aleatoriu şi, în concluzie, totul e o tristă parodie. Studenţii înţeleg foarte repede aceste lucruri şi, la fel de repede, se dezinteresează de facultate. Dată fiind necesitatea de a-i păstra în scripte, promovarea se face mai mult sau mai puţin mecanic şi sub nivelul oricărui minim acceptabil. Evident, există şi oameni care înţeleg să citească, dar ei sunt departe de-a forma o masă critică în universităţi. Adevăratul test vine în preajma licenţei, când oamenii nu ştiu ce să aleagă, dacă aleg nu-şi ştiu concepe un plan şi o bibliografie şi, dacă trec şi de acest pas, cu greu reuşesc să producă o ciudată înşiruire de citate şi de rezumate. Practic (mă bazez aici pe experienţa mea), la finele anilor de studii, abia unul din 10 studenţi e capabil să scrie o lucrare cu început şi sfârşit şi cu o desfăşurare (cât de cât) articulată în interval. Cine e de vină? Nu am auzit să se facă, mai ales în primii ani, cursuri aplicate de lectură a textelor domeniale. Majoritatea studenţilor sunt incapabili să le citească. Nu am auzit să li se explice – şi să se aplice – regulile de scriere a diverse texte (rezumat, recenzie, referat, etc.). În schimb sunt hrăniţi cu “suporturi de curs” şi cu pagini selectate din carţi. Aşa suna acum câţiva ani o directivă a Ministerului (cel puţin nouă aşa ne-a fost prezentată): nu se mai dau în bibliografii cărţi, ci doar pagini din cărţi – de la… până la…. (M-am întrebat, pe vremea respectivă, ce frustrat de Liceu Industrial va fi ajuns “la butoane”. Mă întreb şi azi.) Cu asemenea sfaturi înţelepte se ocupă Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România! Dacă în şcoală examinarea e continuă (şi – ca atare – nu se poate face nimic altceva decât o continuă pregătire pentru examinări), în universitate ea e stereotipă şi mecanică (şi – prin urmare –  nu are nici o miză).

3) Şcoala românească – de la grădiniţă la studiile postdoctorale – e lipsită de orice viziune corelativă şi cumulativă. Nimeni nu-şi pune problema că lucrurile învăţate (la o materie sau într-un an de studiu) se leagă şi trimit, adesea ca fundament, la cele de la o altă materie sau de la un alt nivel al studiilor. La noi ideea e să faci acum mult. Nu contează dacă are sau nu rost, mult să fie, să se vadă şi, mai ales, să se raporteze. Această obsesie a cantitativului a sfârşit, mai întâi, prin a formaliza (şi a formoliza) întreaga cunoaştere – care e debitată în scheme aride – şi, mai apoi, a suprimat înţelegerea (cu ritmul ei natural), înlocuind-o cu un activism frenetic (al rezolvării de probleme, al analizei de texte, etc.). Prin natura ei, lectura e o activitate ce se desfăşoară în timp şi care cere o anumită “zăbavă” în ceea ce-i priveşte desfăşurarea. Nimeni, în primul rând instituţiile educaţiei, nu mai are nici timp, nici disponibilitate. Ideea momentului, simplă şi clară e aceea de-a o lua pe scurtătură, tratând lucrurile industrial. De aici, probabil, apocalipsa de cursuri de “metode şi tehnici” cu care sunt suprasaturate facultăţile (în mod particular cele de profil umanist). Nu mai trebuie să citeşti; ajunge o metodă fără greş şi o tehnică de mare clasă şi textele “se confecţionează” de la sine. Important e să iasă, unul după altul, şi să fie la număr, căci (aşa cum ştie mai înainte de toţi cel care le fabrică) nimeni nu le mai citeşte. Dovada cea mai bună a faptului că în special în mediul universitar nu se mai citeşte e proliferarea, scăpată de sub orice control, a “Analelor” tuturor secţiilor, tuturor facultăţilor şi tuturor universităţilor. Or dacă profesorii scriu doar “ca să le iasă punctajul”, de ce ar scrie studenţii altfel? Aşa cum e ea structurată la ora actuală, şcoala românească – de când începe până se termină – nu doar că nu încurajează lectura, ci o inhibă cu tenacitate, cultivând în schimb impostura unei “producţii” fără nici o relevaţă culturală şi cu scop pur administrativ. Sunt dispus să pariez cu oricine pe faptul că din zece tineri (cu vârste între 12 şi 24 de ani), aleşi la întâmplare, probabilitatea ca unul să ştie o poezie pe de rost sau să fi citit integral o carte de la începutul anului e sub 10 %. Dar cea ca printre ei să se afle persoane cu media peste 9 e de peste 50 %. Şi atunci: de ce să citească?

4) Poate, totuşi, printre ei se nimeresc şi câţiva care pot avea norocul unui cerc de prieteni în care se citeşte, a unui profesor care (în răspăr cu instituţia pe care-o slujeşte) le orientează lecturile şi, eventual, a unei familii care-i încurajează în această direcţie. (Despre ceilalţi, care nu citesc, nu mai are rost să vorbim; ei pot să fie cetăţeni foarte oneşti, dar vor fi absenţi într-o discuţie privitoare la lectură.) Dacă cei care citesc vor să citească, primul lucru care le e necesar este să aibă ce să citească. Nu e un lucru de la sine înţeles, dat fiind că jumătate din populaţia ţării trăieşte în locuri din care librăria a fost abolită. Ar fi foarte interesant dacă s-ar face o hartă a localităţilor în care mai există librării în România – partea cu adevărat interesantă fiind, evident, imensul teritoriu din care acestea au dispărut. Dar, să zicem, nu avem librării, avem biblioteci. Câte mai sunt şi acestea? Multe au fost risipite şi încă mai multe funcţionează pur inerţial, primind fonduri ridicole de achiziţie şi fiind la mila donaţiilor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro























2257 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică