La finele anului trecut, după pierderea alegerilor prezidenţiale, d-l Ponta a făcut – în fine – ceea ce “o anumită parte a presei” (şi a “societăţii civile”) îi cerea de doi ani şi jumătate: a renunţat la titlul de doctor obţinut (probele i-o spun procurorului) pe căi nu tocmai cinstite. Gestul acesta a venit atât de târziu şi a fost ambalat atât de inadecvat (şi de Primul Ministru, şi de graba Ministrului Educaţiei de a promova “o ordonanţă cu dedicaţie” evidentă), încât nu a avut nici pe departe efectul scontat. Totuşi, deşi indirect, deşi doar cu un sfert de gură, deşi încercând să evite consecinţele (legale şi morale), d-l Ponta a făcut un pas înapoi. Ar fi fost momentul ca Universitatea care i-a acordat titlul (dimpreună cu Ministerul) să facă doi paşi înainte. În vâltoarea discuţiei s-a pierdut din vedere un lucru simplu, dar important: d-l Ponta nu şi-a luat titlul de doctor aşa cum Napoleon şi-a pus pe cap coroana de împărat. Titlul acela i-a fost acordat: mai întâi la recomandarea unui coordonator (îl ştim, e d-l Năstase), apoi într-o şedinţă publică, de o comisie alcătuită din referenţi, specialişti în domeniu, care i-au citit lucrarea şi i-au certificat – în scris – meritele. Cel puţin patru oameni – autorităţi în problema tratată de doctorand – şi-au dat avizul cum că lucrarea e onestă şi aduce contribuţii noi domeniului studiat. Apoi, această lucrare a fost validată de o Comisie Naţională de Acreditare a Titlurilor Universitare (alcătuită din alte somitaţi), care – după parcurgerea lucrării – a adăugat şi garanţia ei la caracterul onest şi meritoriu al lucrării. În fine, teza în cauză a fost publicată la o editură specializată (dacă nu mă înşel a apărut chiar în mai multe ediţii) care se presupune că are şi un lector de carte specializat ce şi-a adăugat numele celor care au atestat vloarea şi originalitatea lucrării d-lui Ponta. Astfel că, dacă dânsul ar fi dorit să se apere, ar fi putut spune: iată, vreo zece oameni din oameni din domeniu, ale căror merite sunt recunoscute incontestabil (altminteri cum ar face parte din asemenea comiţii?) au declarat public, sub semnătură olografă, că lucrarea mea e făcută în mod cinstit şi, departe de-a fi un plagiat, conţine contribuţii originale la problema cercetată. Dacă n-a spus-o, nu înseamnă că nu vrea să se apere, ci – probabil – că nu vrea un scandal şi mai mare. Căci, într-adevăr, aici încep problemele – şi nu doar ale d-lui Ponta, ci ale întregului învăţământ universitar românesc din ziua de azi. Ce e cu aceste comisii, care cresc şi se înmulţesc an de an (sunt zeci, poate sute, în Minister şi se clonează şi “la nivel local”)? Ce fac ele de fapt?
Răspunsul e foarte simplu: nu fac nimic. Sau, mai exact, nu fac nimic util altcuiva decât membrilor lor. Aceste comisii au două roluri: mai întâi amestecă, până la confuzie, cărţile: oameni venind de ici şi de colo, de care n-a auzit nimeni, stau – doar în virtutea titlului – alături de oameni cu adevărat respectabili. Socializează, discută circumstanţial, călătoresc, ies împreună la masă, se realizează acea legătură umană în virtutea căreia omului serios îi va fi infinit mai greu să-şi afirme public părerea despre cel mai puţin serios. Cum poţi să-i refuzi acreditarea unui coleg, cu care ai dormit în acelaşi vagon cuşetă, căruia i-ai văzut fotografiile cu copiii, care “ţi-a aranjat” şederea în orăşelul lui, te-a “invitat” într-un proiect al Universităţii lui, îţi oferă nişte ore (evident, cu program “modular”, dar banii intră lunar pe card), etc.? Uneori mai vine şi câte un Doctorat Honoris Causa (poate fi el refuzat?). Iar “protocolul”, ce să mai vorbim de protocol?! Ce inimă trebuie să ai ca să pui toate acestea în paranteză şi să vorbeşti ca o pură conştiinţă profesională? Să fiu iertat, dar somităţile nu-şi pun deloc asemenea probleme: dau titlul sau acreditarea respectivă cu o suverană magnanimitate (pentru că oricum – nu? – “piaţa decide”). Dacă universitatea sau specializarea “merge”, se va găsi altul, mai “de înţeles”, care s-o acrediteze sau să-i facă noi doctori în cazul în care tu refuzi. Dacă nu merge, nu e treaba celui ce-a dat titlul sau acreditarea. Morala: toţi se cunosc, toţi sunt la fel, toţi “înţeleg” la fel de bine şi toţi ştiu că “ce-i în mână nu-i minciună”. E drept că, pe vremuri, tot aşa cum discipolul se valida prin profesorii săi şi profesorii (cel puţin de la o anumită vârstă încolo) se legitimau prin studenţii lor. “Am fost doctorandul lui X” sau “Y mi-a fost student” erau titluri de glorie, care dădeau o tentă umană unui dialog de idei. Astăzi nimeni nu se mai încurcă în asemenea amănunte. Acum eşti doctor sau secţia ţi-a fost acreditată. De cine? De Minister. Sau de o comisie. Nimeni nu mai are antecesori – fiecare e “ctitor de şcoală”. Şi nimeni nu mai are nici succesori – de aceea pensionarea la limita de vârstă a ajuns de neînţeles. Fiecare e pe cont propriu şi “se descurcă” în consecinţă.
Şi cu această consecinţă ajungem la esenţa problemei: salarizarea ridicolă a cadrelor universitare. Pentru un lector sau un conferenţiar e identică cu cea a unui profesor de gimnaziu sau a unui învăţător cu vechime. Pentru un profesor (după legea Năstase – Atanasiu) e dublă. Şi asta e tot. Partea proastă este că, acum, populaţia universitară e multă şi nu mai merge – ca-n antebelic – să aibă rubrică proprie la bugetul naţional. Drept care – până ce va decide piaţa! – s-a ales o formulă mai “lucrativă”: omul îşi poate suplimenta veniturile făcând diverse: predat (evident – căci e în fişa postului), cercetare (obligatorie – la Analele universităţii lui, căci altfel n-ar mai exista punctaje de acreditare; dar, mai ales, cercetare remunerată – proiecte, granturi, de ce are omul noroc), administraţie (funcţii peste funcţii şi în universitate şi, dacă se poate, în afara ei), comisii, comitete (neapărat “naţionale şi internaţionale”); medicii mai au şi cabinete, la fel şi avocaţii, judecătorii judecă, inginerii au şi câte-o firmă (sau mai multe), cunoscătorii de limbi mai trăiesc din traduceri şi – e drept, pentru puţini aleşi – o carieră politică rotunjeşte întregul. Puse cap la cap, toate dau un venit onest, european, de peste 2000 de euro. Căci – nu? – de acolo începe viaţa civilizată. Da, e adevărat, sunt în învăţământ oameni care câştigă (nu întrebaţi cine, nu întrebaţi cum) şi de cinci, şi de zece ori atât. În general sunt membrii tuturor comisiilor şi adepţii oricărei formule de schimbare (care e condiţionată de un singur lucru: înţeleapta lor coordonare). Oamenii aceştia, care tocmai s-au văzut în funcţie, n-au nici un interes de a omorî vaca de la care se hrănesc. În general, problemele nu ajung la cunoştinţa lor; tot ceea ce trebuie ei să spună este că, “din punct de vedere macro”, stăm relativ bine; sigur, “sunt necesare unele corecţii”, “o mai bună finanţare a educaţiei”, dar – în linii mari – “suntem în parametrii europeni”. Pentru ce nu merge, se vor constitui nişte comisii şi se vor face nişte proiecte “cu finanţare europeană”…
Totuşi, problema e alta şi faptul e banal în lumea democratică: dezvoltarea se asociază cu specializarea. Un bun dascăl poate să câştige absolut onorabil fără să publice nimic, iar un bun cercetător poate să nu ştie ce e sala de curs; un bun administrator aduce bani, nu are titluri care debordează cartea de vizită, iar un membru al unei comisii e judecat după rezultatele muncii lui, nu e tarifat la ora de şedinţă. Altfel spus, fiecare poate să facă ceea ce îi place, acel lucru pentru care vocaţie, în care îşi dă măsura şi se impune graţie performaţei proprii (în funcţie de care e retribuit – şi, în general, e retribuit foarte bine). La noi, omul trebuie să facă de toate: dacă te uiţi în CV-ul lui, scoate câte 4 (patru!) cărţi pe an; dacă ai norocul să le şi vezi (majoritatea sunt la el în birou, căci sunt publicate “din proiecte”, sau “din fonduri proprii”, în general pe la editura universităţii la care lucrează), constaţi cu surprindere că e vorba de “actele colocviului nu-ştiu-care”, de “o culegere de documente”, de o nouă ediţie “revăzută şi adăugită” (dar cu acelaşi număr de pagini) a unui “suport de curs” – iar “contribuţia” autorului constă într-o sublimă prezentare de 1 – 3 pagini a lucrării în cauză (uneori şi această introducere lipseşte, rămâne numele de pe copertă). Dacă-l iei la întrebări (dar cine să ia la întrebări un asemenea personaj?), omul dă din colţ în colţ: activitate didactică, comisii, avioane, probleme în familie. Activitatea didactică: aici problema nu e aceea că ilustrul dascăl nu-şi cunoaşte studenţii, ci aceea că nu-l cunosc studenţii pe el. Dar cum poate s-o facă şi pe asta când are pe cap: cercetare, proiecte, publicaţii? Ce să facem? Omul mai are câţiva până la pensie (şi ştie – cu o cumplită luciditate – cum se calculează pensia) aşa că îl înţelegem. Sau dimpotrivă, e un “lup tânăr”, care a contribuit semnificativ la opera predecesorului său, a îndurat de neînduratul şi acum vrea “să-i popească şi el pre mulţi”. Cum să nu-l înţelegi? Ajunge să vezi pasiunea cu care-ţi povesteşte cum disciplina lui s-a născut odată cu el – şi cu “metodologiile” deprinse cu ocazia unei burse în străinătate – ca să realizezi că omul nu a reuşit (şi încă nu va reuşi multă vreme) să-şi refuleze traumele începutului. Ce rost are atunci să vorbim de lanţul generaţiilor care se legitimează reciproc? Simplu spus: problema concretă a învăţământului universitar românesc de azi e aceea că nimeni nu poate trăi (şi, mai ales, lucra onest) din salariul de bază. Aşa că fiecare “suplimentează” cum poate această delicată formă de ajutor social cu care statul subvenţionează universităţile. Şi cu cât omul face mai multe, cu atât câştigă mai mult. Că nu (mai) are timp pentru nimic, nu (mai) e o problemă: când vezi cum, cât şi ce citesc generaţiile de azi, îţi piere tot cheful de a lăsă urmaşilor opere nemuritoare. E preferabilă “recunoaşterea” tribunelor oficiale, a comisiilor, a board-urilor de tot soiul. Toate acestea îi permit unui om eliberat de complexele “elitismului” să-şi trăiască nemurirea încă din această viaţă.
Sigur, pentru a întreţine această inexorabilă ascensiune e nevoie de o condiţie minimală: de universităţile de la care aceşti oameni se revendică. Şi pentru a avea universităţi, trebuie să ai studenţi. Ani de zile (aproape două decenii), aceasta n-a fost o problemă: oamenii veneau de bună voie, plăteau şi-şi luau diploma. Universităţile s-au dezvoltat, au devenit o veritabilă industrie (care, treptat, în oraşele de provincie a luat locul industriilor comuniste), s-au făcut angajări cu nemiluita, s-au împărţit “cumuluri”, “salarii de merit”, etc. Dar de câţiva ani – de când cu integrarea şi cu criza – fluxul de doritori de diplome universitare româneşti a început să se subţieze. Pe de-o parte demografia (o bănuiam, abia o vedem, încă nu o înţelegem), pe de alta deschiderea graniţelor. Orice puşti de 12 ştie ştie azi că în şase luni “de Italia”, sau “de Spania” se vede cu maşină (şi din aia adevărată). Şi orice fată de 14 ani înţelege că pizza delivering-ul din Germania îţi adună în cont mai mult decât tuturor profesorilor din cancelaria şcolii. Asta e: estomparea graniţelor, ascensiunea social media şi mercantilismul (promovat de toată media) au făcut inevitabile comparaţiile. Copiilor zilei de azi nu le trebuie decât un lucru simplu: bani. Cu ei fac ce vor şi trăiesc cum vor – dincolo de sfaturile, morala şi înţelepciunea bătrânească. Numai că, din păcate, cu excepţia unor filiere (aproape inaccesibile), în România nu se fac bani. În România se munceşte, mult, steril, zadarnic şi fără nici o perspectivă. De aceea orice tânăr ce se respectă (şi tinerii în general se respectă) nu are decât un singur gând: cum să ajungă “dincolo”, acolo unde e viaţa adevărată. Abandonul liceului spune deja multe despre acest fenomen. Dar şi universităţile fac tot ce pot: diploma a devenit un soi de adeverinţă oarecare – studentul nu trebuie decât să se înscrie şi (dacă e cazul) sa-şi plătească taxele. De restul – de tot restul – se ocupă universitatea. În preajma fiecarei sesiuni de admiteri, universităţile ar putea să-şi scrie pe uşa de intrare logo-ul de recrutare: “Veniţi, că nu trebuie să ne veniţi!”. Înscrieţi-vă, plătiţi şi vedeţi-vă de ale voastre, tot aşa cum şi noi ne vedem de ale noastre. Ne întâlnim pe net, pe forum – asta înseamnă “implementarea noilor tehnologii” şi faptul de “a fi în pas cu timpul”. Şi totuşi, de ce ar veni – în aceste condiţii – studenţii în universităţi? Dintr-un motiv simplu: că, în România noastră, aproape toate meseriile sunt condiţionate de diploma universitară.
Aceasta e impostura funciară pe care se bazează universităţile româneşti: obligaţia de-a avea o diplomă de studii superioare practic pentru orice job într-un oraş. Aceasta e modalitatea cea mai perversă prin care e blocată şi falsificată întreaga piaţă a muncii din România. Cum-necum, lobby-urile universitare au reuşit să convingă Ministerul Muncii să ceară aceste diplome ca pe-o condiţie de angajare (sau să le impună pentru rămânerea în slujbă). Restul merge de la sine şi universităţile mai au din ce trăi o vreme. Acum s-au liberalizat – din nou – doctoratele; e de aşteptat ca mâine doctoratul să devină obligatoriu pentru învăţătoare, educatoare, secretare sau asistente medicale. Nu râdeţi! Deja aproape toate au masterat. De ce nu şi doctorat? O lege, o ordonanţă, o hotărâre de guvern ne-ar face ţara cea mai educată a Europei. E rău?
Totul stă pe o escrocherie de stat: în fapt, 80 % din meseriile urbane nu presupun nici un fel de studii superioare; tot ce le e necesar e o calificare, obţinută adesea la locul de muncă. O bună învăţătoare, o bună educatoare, o bună secretară, o bună asistentă medicală, un bun tâmplar, un bun instalator, un bun devirusator de calculatoare, un bun entertainer, un bun om de radio, etc. (ba chiar şi un bun contabil) n-au nici o nevoie de diplome universitare. Faptul de-a învăţa o meserie între oameni de meserie şi faptul de-a fi recunoscut de aceştia ca meseriaş e mai mult decât suficient. Nu cred că e vreunul dintre d-voastră care atunci când îşi cheamă instalatorul sau când îşi caută o învăţătoare căreia să-i încredinţeze copilul cere CV-uri şi se uită la diplome şi alte gradaţii. Cred că vă interesaţi, dacă se poate în mediul lui, care e cel mai bun şi în funcţie de asta vă orientaţi. Facultatea e pentru cine alege s-o facă, pentru cine vrea s-o facă şi pentru cine, o dată intrat, o face cu adevărat. Adică pentru puţini. Ne place sau nu, acesta e un adevăr banal: facultatea e un loc de studiu, nu un loc de adeverire a cetăţeniei printr-o diplomă contra cost. Problema acestor diplome e pe de o parte aceea că au coborât învăţământul superior la nivelul gimnaziului, pe de alta aceea că înlocuiesc competenţa reală cu un carton cu parafă şi, în felul acesta, promovează – în regim de masă – incompetenţa şi impostura. Aici se află motivul pentru care tinerii pleacă mâncând pământul. Ce să facă aici? Probabil 80 % (ca peste tot în lume) dintre ei n-au nici un chef de universitate, nu au nici baza, nici exerciţiul şi nici puterea (formate toate, în bună măsură, în şcoala elementară) de-a o face. Dar toţi aceşti tineri – dintre care unii şi-ar descoperi în timp vocaţia studiilor – ar putea fi nişte buni (şi bine remuneraţi) oameni ce muncesc în mediul urban. Din păcate, n-au nici o şansă. Întotdeauna va trece în faţa lor unul cu o diplomă (pe care nu-l întreabă nimeni cum a obţinut-o). Şi-atunci ce le rămâne? Slujbele temporare, cele plătite simbolic, sărăcia şi ratarea apatică a unei lumi saturate de impostură. Asta e producţia reală a universităţilor noastre. Asta fabricăm zi de zi, ca nişte maşini defecte şi asta se ascunde sub munţii de rapoarte şi dosare ai facultăţilor româneşti. Pe această producţie de serie se bazează titlurile şi funcţiile universitarilor noştri. Studenţi puţini, dezinteresaţi, universităţi care-au investit miliarde în clădiri (căci acolo se fac adevăratele afaceri) şi mai nimic în biblioteci, oameni care n-au mai citit o carte de decenii, unii – săracii – care nici nu mai sunt în stare să citească, în schimb cuvântători pe la toate “evenimentele”, membrii în toate comisiile, etc. Care dintre colegii lor – din “marile centre” – s-ar îndura (sau ar avea curajul) să semneze ceea ce, altminteri, recunoaşte în privat: că omul alături de care stă în comisia… (“de calitate”, “de etică”) e, în fapt, cineva fără nici o legătură cu vocaţia pe care se presupune că o reprezintă?
De aceea orice idee a unei reforme a învăţământului superior pornind de la universităţi sau de la Minister e o pură iluzie. O asemenea “reformă” îşi are deja garnitura de “reformatori” şi nu poate fi nimic altceva decât – fie-mi iertată exprimarea – “o expresie a interesului lor de clasă”. Iar interesul lor (de castă poate, nu neapărat de clasă) e acela de-a-şi încasa în continuare salariile uriaşe şi de-a-şi adăposti copiii de şcoala românească. Dacă statul va alege să investească resurse în asemenea proiecte de “reformă”, nu va face decât să arunce apă în ciur. Oamenii aceştia vor prezenta regulat rapoarte, cu cifre, grafice şi tot ce mai trebuie, din care va rezulta exact ceea ce interesele momentului cer să rezulte. În rest, nimic. Tinerii vor părăsi în continuare România şi piaţa muncii va rămâne mereu blocată.
Să însemne asta că nu (mai) e nimic de făcut? Nu. Din fericire această malformaţie poate fi (încă) îndepărtată. Dar puterea de-a ne scăpa de ea nu e la Ministerul Educaţiei, ci la cel al Muncii (sau,mai exact, la cele care reglementează piaţa muncii). Acest(e)a este/sunt în măsură de a pune capăt imposturii universitare printr-o hotărâre simplă şi cu efecte imediate: ca angajarea pentru cele mai multe meserii să se facă pe bază de concurs şi toate diplomele să fie facultative. Dacă le ai, e treaba ta; ele nu sunt condiţii obligatorii ale angajării şi nici nu schimbă rezultatul unui concurs. Mai mult decât atât, ministerele în cauză ar putea legifera dreptul profesiilor de-a-şi califica la locul de muncă (şi chiar pe acela de-a-şi şcolariza) angajaţii. Serviciile acestea nu trebuie, sub nici o formă, încredinţate unei instituţii de învăţământ existente (şcoală profesională, liceu, colegiu sau – Doamne fereşte! – universitate) pentru că acestea n-ar face nimic altceva decât fac acum. Nu, nişte oameni cu experienţă ar putea lua nişte ucenici mai tineri şi – în contactul cotidian cu problemele – le-ar putea transmite acel savoir faire care stă într-o privire, în viteza de reacţie sau în buricele degetelor. Dacă firma sau profesia respectivă consideră că e nevoie de cunoştinţe mai aprofundate, poate angaja (temporar) profesori care să predea exact acele lucruri de care e nevoie şi exact atât cât e nevoie. În felul acesta vor fi eliminate platitudinile, cunoştinţele inutile şi lucrurile fără nici o valoare. Redaţi meseriilor demnitatea lor; lăsaţi-le să-şi recruteze ele oamenii şi să-i formeze aşa cum cred că e mai bine. Faceţi ceva care să semene cu breslele din care s-au născut profesiunile moderne, inclusiv adevăratele universităţi. În felul acesta veţi suprima o birocraţie imensă care n-are altă treabă decât aceea de-a “reglementa” lucruri la care nu se pricepe defel şi, mai ales, liberalizând cu adevărat piaţa muncii, veţi da un imbold în direcţia cea bună învăţământului. Ce credeţi că se va întâmpla în ziua în care învăţătoarelor şi asistentelor nu li se vor mai cere diplome de studii superioare? Ce credeţi că vor face tinerii care se vor prezentatoare de televiziune, modiste, ziarişti sau oameni de afaceri? Credeţi că vor mai umple statisticile şi conturile universităţilor?
Abia atunci, după ce “sistemul” va fi bine scuturat (în câţiva ani), vom putea vedea care sunt cu adevărat universităţile şi ce pot face ele. Abia atunci se va putea vorbi de o finanţare adecvată a învăţământului superior, de burse civilizate pentru studenţi, de condiţii de studii şi de dotări. Abia atunci vom vedea care e adevăratul corp profesoral şi care e spiritul lui de corp. Abia atunci, profesorii nu vor mai trebui să facă zece lucruri ca să-şi obţină un salariu civilizat, ci se vor putea dedica profesiei lor, putând trăi cu adevărat bine din aceasta. Şi abia atunci, în numele spiritului de corp, fie vor respinge o teză precum aceea a d-lui Ponta, fie vor răspunde pentru faptul că au acceptat-o. Într-o lume în care “breslele” îşi vor gestiona singure formaţia profesională, universităţile vor fi asemeni mănăstirilor medievale: locuri de studiu şi de reculegere. Iar calea mănăstirii, cum bine se ştie, e calea vocaţiei ferme.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
