Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Yes We Can! Distrugerea Statului Islamic: Pariul final al administraţiei Obama

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Vineri, 12 septembrie 2014, 11:33 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Poate părea o ironie a destinului său politic, pe care şi l-a visat mereu pacifist şi reformator, dar miza crizei majore din Orientul Mijlociu atinge, în fapt, esenţa mandatului lui Obama. Nu proiectul asigurărilor de sănătate, ci eliminarea spectaculoasă a lui Osama Bin Laden şi deznodământul înfruntării islamismului politic vor da imaginea finală. Nu Obamacare, ci ISIS va pune ştampila istoriei. „Yes We Can” se va transpune astfel în bătălia epică a Americii împotriva urii, fanatismului şi violenţei jihadiştilor.

Nu întâmplător Statele Unite au pus recent Irakul chiar înaintea Ucrainei, ca gravitate şi importanţă în ecuaţia strategiei naţionale de securitate, şi au decis să-şi concentreze resursele pe frontul împotriva fundamentalismului islamic, lăsând Uniunii Europene dilemele negocierii finalului crizei ucrainene cu Rusia. Confruntarea din Ucraina nu este, la urma urmei, una a sfârşitului lumii, a supremaţiei binelui împotriva întunericului şi fanatismului, un război al civilizaţiilor, apocaliptic. Este o reîmpărţire şi o retrasare a sferelor de influenţă în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale. Rusia, cu care în multe privinţe nu suntem de acord, este totuşi parte a lumii „în costum şi cravată”, lumea noastră, creştină (sigur, cu nuanţele ei), în care totul se discută, a raţiunilor de stat (bune sau rele), a soluţiilor negociate şi a compromisurilor, a tonurilor de gri. Americanii au împărţit lumea cu ei timp de cincizeci de ani şi nu au apăsat niciodată butonul nuclear, se cunosc bine unii cu alţii. Ştim că ruşii nu vor să lase Ucraina şi Moldova să aparţină Vestului şi asta e tot, al doilea Război Rece se va încheia până la urmă într-un nou echilibru de putere, rezultat dintr-o lungă şi complexă negociere, în care fiecare îşi va lua partea iar Ucraina şi Republica Moldova se vor federaliza, apoi diviza, fragmentele rezultate urmând direcţii geopolitice opuse. Afacerile Vest-Est se vor relua, pentru că interesele ambelor părţi o cer.

Problema cu „califatul” din Irak şi Levant e infinit mai complicată decât diversiunile de la Doneţk şi Tiraspol. Nu e nimic de negociat acolo, în praful roşu al deşertului. Sunt sisteme de gândire şi de viaţă fundamental diferite, între care nu există punţi de comunicare. Statul Islamic ştie că nu poate fi decât radical sau deloc. Puterea lor se bazează pe fanatismul absolut, pe intoleranţa extremă, nu pe raţiune şi negociere cu lumea de tip occidental. Dacă jihadiştii ar negocia pe fondul problemei (nu doar eventualele răscumpărări de ostatici, care doar alimentează războiul), s-ar destrăma ca grupare. Demenţa îi ţine uniţi, e forma lor de rezistenţă împotriva lumii raţionale. Este tipul de confruntare care se încheie numai atunci când una din părţi o elimină complet pe cealaltă.

Şi unii, şi alţii sunt convinşi în această confruntare de iremediabilitatea faliei care îi separă. Nu este o ciocnire a intereselor, ca în Ucraina, care se poate soluţiona cu o acomodare reciprocă, mai mult sau mai puţin echitabilă, ci o prăpastie între lumi incompatibile care, datorită globalizării, au ajuns în contact. E la fel ca întâlnirea nefericită a conchistadorilor europeni de acum patru-cinci sute de ani cu triburile de canibali. Lucrurile se terminau, de regulă, când unii îi împuşcau pe ceilalţi, sau invers, când cei din urmă îi mâncau pe primii la proţap. Ce să negocieze? Jihadiştii îi decapitează pe americani şi postează pe You Tube. Americanii îi vor îngropa în bombe pe jihadişti şi vor arăta asta la CNN şi Al-Jazeera, pentru ca „ciuma neagră” să nu se răspândească în tot Islamul. Dacă prin alte metode din epoca post-Saddam nu au putut să oprească extinderea radicalismului religios (sau, dimpotrivă, au creat condiţii pentru explozia lui), o vor face acum cu forţa. Altă cale nu mai există.

Vorbeam de ironia destinului politic. Primul preşedinte american de culoare, pe care îl cheamă şi Hussein, şi care şi-a câştigat poziţia pe fondul unui discurs critic la adresa intervenţionismului costisitor al predecesorului său în Afganistan şi mai ales în Irak, dar şi prin criticile la adresa strategiei Războiului contra Terorismului de după 11 septembrie 2001, îşi va încheia peste doi ani mandatele la Casa Albă „sub scut sau pe scut”, în funcţie tocmai de câştigarea sau pierderea campaniei de distrugere a Statului Islamic din Irak şi Siria (ISIS). De reuşita sau eşecul acestei campanii „îndelungate” (cum el însuşi a anunţat-o, acum două zile) depind nu numai modalitatea de ieşire din scenă a lui Barack Obama şi tipul de preşedinte care va veni la Casa Albă, ci şi perspectiva Orientului Mijlociu, traiectoria pe care se va înscrie Islamul în deceniile care urmează şi chiar arhitectura de securitate a lumii, respectiv garanţia sau nesiguranţa că Occidentul, în particular America, mai poate impune regulile jocului. Războiul va fi lung iar Obama ştie acest lucru. Capacitatea de regenerare a extremismului religios este imensă. Dar, pentru prima dată în epoca post-Bush, ideea intervenţionismului are o anumită susţinere populară în Statele Unite (Obama trebuie să profite rapid de ea, căci este trecătoare) generată de executarea cruntă, înfiorătoare, a celor doi jurnalişti americani. Factorul emoţional contează la fel de mult în democraţia americană, ca şi în lumea arabă.

Preşedintele Obama a decis să rişte şi să declare război Statului Islamic (nicio altă putere a lumii nu a făcut-o!), asumându-şi astfel o maximă provocare la adresa forţei şi reputaţiei de învingător a ţării sale, dar şi o expunere fără precedent a Americii la ameninţarea teroristă. Liderul american a anunţat recent că Statele Unite sunt decise să anihileze gruparea de bandiţi sunniţi care au câştigat teren în nordul Irakului şi al Siriei, sub pretenţia reînfiinţării unui „califat”. Eficienţa strategică, militară şi informaţională, prestigiul politic dar mai ales securitatea de zi cu zi a cetăţenilor americani sunt puse la grea încercare, la un nivel la care numai o naţiune care inspiră lumea poate să şi-l asume.

Putea Obama să evite această confruntare totală, decisivă? În opinia mea, nu. Era singurul lucru rezonabil pe care America îl mai putea face în situaţia dezastruoasă în care s-a ajuns, după retragerea militară de acum trei ani din Irak, şi după expansiunea bruscă, relativ neaşteptată a fundamentalismului sunnit în ţara eliberată de dictatura lui Saddam Hussein acum mai bine de 11 ani. Toate privirile erau îndreptate spre America. De la ei a pornit schimbarea Irakului, în 2003. Au crezut că s-a terminat odată cu retragerea ultimelor trupe, în decembrie 2011, dar iată că n-a fost aşa.

În Irak, lucrurile au părut la un moment dat să meargă bine sub guvernarea şiită a premierului al-Maliki. Începuse reconstrucţia economică. Laude, aprecieri internaţionale, unele investiţii. Kurzii îşi dezvoltau afacerile paşnic. Relaţia cu Iranul se detensionase. Dar sunniţii au fost, se pare, marginalizaţi politic şi societal în noul Irak iar miezul revoltei se cocea treptat. Modernizarea societăţii era superficială şi lăsase mari grupuri pe dinafară. Nerezolvarea războiului civil din Siria vecină, vreme de peste trei ani, a agravat situaţia din regiune şi a deschis larg porţile Statului Islamic printre sunniţii ostracizaţi de regimul allawit al lui Bashar al-Assad. Aici Hillary Clinton are dreptate, cu precizarea că până pe 1 februarie 2013 a fost ministrul de externe al Statelor Unite. Să înţelegem că Departamentul de Stat a propus în 2011-2012 o strategie pentru Siria, pe care Casa Albă nu a aprobat-o?

Acum e prea târziu. Trebuie rezolvat altfel, cel puţin în prima fază, până se recâştigă controlul militar şi administrativ în întreaga zonă. S-ar putea, la final, să vedem divizarea Irakului sau, oricum, apariţia unui mic stat kurd, în nord-estul ţării, ceea ce poate nu ar fi tocmai rău, depinde de condiţiile în care se va realiza şi de garanţiile care s-ar putea da Turciei că acest nou stat nu va dori mai târziu să includă şi alte teritorii locuite majoritar de kurzi. Dar priorităţile sunt acum altele, inclusiv pentru kurzii irakieni.

Obama nu va reinvada Irakul. Cel puţin nu în strategia pe care a elaborat-o acum. Campania pentru eliminarea ISIS se va baza, din informaţiile preliminare, pe lovituri aeriene intensificate, operaţiuni secrete (trimiterea a sute de ofiţeri de informaţii şi agenţi speciali, sub statutul pseudo-diplomatic de consilieri militari ai consulatelor americane din Irak) şi izolarea totală a bandei sunnite combatante din nordul şi centrul Irakului şi, respectiv, nordul Siriei (blocarea contactelor de orice fel ale acestora cu exteriorul). Fără sprijinul grupărilor sunnite moderate din cele două ţări va fi aproape imposibil. Vizita secretarului de stat John Kerry în regiune, din aceste zile, pregăteşte declanşarea ofensivei, pe dimensiunile menţionate. Înarmarea grupurilor sunnite din Siria, a rebelilor consideraţi „moderaţi”, şi promisiunea participării lor la putere într-un viitor regim post-Bashar al-Assad, în schimbul combaterii facţiunii Statului Islamic, este totuşi un joc periculos, pe care l-am mai văzut de multe ori luând întorsături surprinzătoare în Orientul Mijlociu, de la Saddam Hussein şi Osama Bin Laden încoace. Dar Washingtonul nu are, se pare, la dispoziţie decât varianta utilizării actorilor locali, cu riscurile viitoare aferente. Loviturile aeriene au, totuşi, limita lor de eficacitate.

O mare coaliţie internaţională, de 40 de ţări, care va cuprinde şi numeroase state arabe, va arăta lipsa de susţinere pentru Statul Islamic. Doar Rusia va avea probabil o poziţie politico-diplomatică diferită, în încercarea de a arăta că, dacă americanii intervin pe teritoriul unui stat suveran, ei de ce n-ar face-o în zona lor de interese? Dar, pe fondul problemei, Rusia nu va încurca operaţiunile din Irak iar (o)poziţia Moscovei nu va conta, decât prin reflectarea ei în ecuaţia raporturilor de putere din Ucraina. Obama a încercat introducerea temei şi pe agenda NATO la recentul Summit din Ţara Galilor, dar tăcerea europenilor a fost elocventă. Pista a fost, se pare, abandonată iar statele membre îşi pot asuma sau nu, individual, afilierea la noua coaliţie anti-ISIS.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























1782 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri