Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Din nou despre lichele. Un raspuns pentru Dragos Ghitulete

de Gabriel Liiceanu     Contributors.ro
Joi, 16 ianuarie 2014, 22:02 Actualitate | Opinii

Gabriel Liiceanu
Foto: Arhiva personala

Stimate domnule Dragoș Ghițulete,

Scrisoarea pe care mi-ați adresat-o astăzi în Contributors m-a provocat. Există adevăruri bine rostite care, căzând pe terenul propice – asta înseamnă pătrunzând în urechi pregătite să le-audă –, se înfig adânc în mințile oamenilor. Acesta a fost cazul fericit al „apelului către lichele”. Ca dovadă că astăzi, după douăzeci și patru de ani, dumneavoastră reveniți la el și vreți, evocând starea în care a fost scris, să îl treziți din oboseală și lehamite chiar pe autorul lui.

Și iată că ați reușit. Vă voi răspunde, în prelungirea Apelului de atunci, cu câteva pagine scrise prematur și, ca atare, trecute complet neobservate. E vorba de un text intitulat Din nou către lichele, pe care l-am publicat într-un ziar prin 2008, dacă nu mă înșel. Îmi pare rău că rândurile scris acum șase ani, și complet ignorate atunci, au poate astăzi șansa să întâlnească urechi pregătite să le-audă.

DIN  NOU  DESPRE  LICHELE

«Dacă m-ar întreba cineva ce cred astăzi despre acel Apel către lichele scris în 30 decembrie 1989, aş fi înclinat să spun: Cred că, scriindu-l, am dat o anumită demnitate cuvântului „lichea” în limba română. Am luat cuvântul acesta de pe stradă şi, scoţându-l din banalitatea injuriei, l-am îmbrăcat în hainele Istoriei şi i-am împrumutat astfel un prestigiu pe care nu-l avea.

Licheaua eternă

Îndeobşte, este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea semenului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează de fapt peisajul lumii cu pitorescul ticăloşiilor sale. Dar oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în performanţa ei individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea” şi nu ia chipul unei epoci istorice. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.

Comunismul: licheaua capătă demnitate istorică

În schimb, „licheaua mea”, cea căreia i-am adresat atunci acel  Apel, spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment licheaua creează istorie.

Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat”. Pentru prima oară în istoria omenirii nemernicia a devenit astfel a priori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întreg spaţiul public, ea a ajuns model al reuşitei, a capătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.

Un apel atât de simplu

Acestea au fost „lichelele mele”, cele pentru care am scris atunci Apelul. De vreme ce acest apel a fost făcut în numele tuturor celor care, aruncaţi pe celălalt mal al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, „lichelele mele” erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre” şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism. Dar „ale noastre” parcă fuseseră „mai frumoase”, mai viguroase, mai ţanţoşe şi neruşinate, mai crude şi eficace. Distruseseră tot, dar mai ales posibilitatea convieţuirii noastre, regulile ei şi orice urmă de „omenie”. Creaseră, la scară umană, modelul prădătorului perfect structurat ca haită umană.

Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cerea, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la „licheaua eternă”. Se cerea ieşirea lichelei noastre din istorie, încetarea rolului ei istoric-activ, trimiterea ei „la vatră”. Se cerea eliminarea concentratului letal de lichelism din viscerele societăţii, recuperarea sărbătorească a lichelei tradiţionale şi, astfel, revenirea la doza firească de lichelism a oricărei societăţi normale. Atât se cerea, de fapt. Restul, adică recursul la prezumtivele resurse de căinţă ale lichelei noastre istorice („lăsați să se-ntrevadă o urmă de sfială în privirea voastră…”), ţinea de o conjuncturală retorică şi ipocrizie a autorului.

Licheaua în tranziţie

Ce s-a întâmplat apoi?

Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre  perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei odată cu noi. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Ajunsă în „imperiul tranziţiei”, prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea – precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului –, au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi!  Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei post-comunist cu mască democrată.

Nu ne-am vândut ţara

Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim”, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat”, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.

Nou, în schimb, este că minciunajaful şi distrugerea – triada sacră a pragmaticii comuniste –, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum, se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei – paradoxală şi autopotenţată istoric – năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni pre-electorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!”, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara” era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în tot acest răstimp ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre” proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.

Pe noi cine ne iubeşte?

Niciodată în istoria ei, România, de grija căreia licheaua tranziţiei se dă de ceasul morţii în preajma fiecărui ciclu electoral, nu a fost mai puţin iubită. Înainte, licheaua comunistă nu avea unde să fugă cu banii şi, de aceea, la limită, nici nu avea ce face cu ei. Spaţiul de mişcare îi era fatal limitat la câteva privilegii amărâte, pentru care însă marea masă o invidia. Acum însă, odată cu „globalizarea”, furtul a căpătat sens, căci banii, putând circula planetar, au de-acum unde să fie puşi la adăpost. De ce licheaua, reinstalată în istorie cu surplusul bogăţiei sale, şi-ar ţine banii tocmai în ţara din care i-a furat şi pe care, oricum, în visurile ei de mărire, a hărăzit-o de mult falimentului istoric?

Am încercat să fac în aceste rânduri genealogia lichelei actuale. În urmă cu peste 20 de ani lichelele fuseseră rugate să facă „un simplu şi tăcut pas înapoi”. Astăzi apelul la un „pas înapoi” nu mai are sens. Un prădător care înhaţă nu mai dă drumul prăzii niciodată.

Concluzie – După ce au trecut cu bine pe celălalt ţărm, lichelele noastre au ocupat cele mai impor­tante instituţii ale statului şi punctele-cheie ale so­cietăţii româneşti. Acest salt spectaculos dintr-un timp în altul al istoriei şi această potenţare a lichelei au fost făcute posibile prin indiferenţa, complezenţa, incultura politică și, astfel, acordul celor mai mulţi dintre noi. Ceilalţi, care atunci – și o vreme lungă apoi – au făcut figură de „apucaţi“ şi de intransigenţi, între timp au obosit. În momentele în care mă întreb asupra rostului zbaterii noastre de atunci, îmi spun totuşi că fără cuvintele care au încercat să schimbe ceva în starea lucrurilor, lumea în care ne aflăm ar fi arătat poate şi mai rău.»

Acesta e, domnule Ghițulete, textul de care vă vorbeam. Cred că el se completează perfect cu rândurile pe care le reproduc în continuare din postfața la cartea Dragul meu turnător, apărută cu trei luni în urmă:

«După 1990, „lichelele noastre” n-au făcut decât să reitereze la scară exponențială, în climatul pe care-l ofereau acum „afacerile” pe o piață „liberă”, modelul care apăruse după preluarea puterii de către comuniști la sfârșitul anilor ᾽40: o mafie economică, subsecventă celei politice, pe ramificațiile căreia funcționa întreaga societate. În primii zece ani, la adăpostul lozincii „nu ne vindem țara”, au luat-o în exploatare proprie, împărțind-o bucată cu bucată, întreprindere cu întreprindere, resursă cu resursă. Au împărțit-o destul de pașnic, aproape frățește, pe „baronii”. Apoi, după 2000, au trecut, prin contracte cu statul și licitații măsluite, la parazitarea sistematică a banilor colectați de la populație sub formă de taxe, a bugetului așadar. Sau, după 2007, a banilor proveniți din „fonduri europene”. S-au grupat în punctele economice cheie și în pozițiile instituționale care le permiteau perpetuarea raptului economic. Au devenit parlamentari, guvernanți, șefi de partide și, pentru a putea manipula în voie mentalul colectiv, proprietari de trusturi de presă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro





Citeste mai multe despre   




















Articol sustinut de BRD Groupe Société Générale

Atelier de idei. Cum te ajuta tehnologia sa-ti faci mai mult timp pentru tine si planurile tale

Munca multa, stres, ore peste program, termene limita, sedinte lungi. Uneori, asa arata ziua de lucru a multora dintre noi. Din acest motiv e foarte important sa investesti in lucruri care te pot ajuta sa iti folosesti mai bine timpul petrecut la birou. Sa lucrezi mai bine, mai usor si mai repede poate insemna mai mult timp pentru tine si pentru cei dragi. Iti propunem, asadar, cinci directii care te pot ajuta pe plan profesional si personal.

2688 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi