În plină efervescenţă iscată de vizita Premierului chinez, Republica Populară pare să fi devenit, în ochii multora dintre oficialităţile de la Bucureşti şi a atâtora dintre comentatori, expresia semidivină a unei promisiuni de prosperitate. De la autostrăzi la centrale nucleare, investiţiile chineze sunt pe cale de a schimba faţa României. În atmosfera sărbătorească,cuvintele mari, celebrând prietenia seculară româno–chineză, sunt rostite cu bucurie şi cu satisfacţie.
Există, incontestabil,un imperativ al pragmatismului pe care nici o politică echilibrată nu îl poate ocoli. Dincolo de rezerve, dincolo de diferenţe,relaţiile cu China nu pot fi evitate,iar referirea la comerţ şi la prosperitate este inevitabilă. Ceea ce este, însă, dezagreabil, iritant şi neliniştitor este sentimentul că pentru unii dintre cei care ne conduc destinele China este modelul la care trebuie să privim,spre a emula reuşitele ce par forrnidabile. Entuziasmul servil maschează o ostilitate faţă de Occident de abia mascată. Căci acolo unde Vestul are gesturi meschine, China acţionează generos- iată o abordare cu care ţări precum Sudanul sau Zimbabwe ar fi, la rândul lor , de acord.
În cele din urmă, China propune un model atractiv prin combinaţia sa de energie şi de centralism politic. În China totul merge spre bine. Opoziţia şi presa liberă sunt inexistente, iar continuitatea de politici publice este evidentă. Penibilele alegeri libere, cu cortegiul lor de nelinişti şi emoţii, nu tulbură pacea cetăţenilor, aceştia din urmă având libertatea de a se dedica muncii. Iar munca nu este împiedicată de intervenţiile inutile şi impertinente ale sindicatelor libere, ca în putredul Occident. Nimic, aşadar, mai seducător decât sinteza de avans tehnologic şi de autocraţie renovată.
În acest fals capitalism mutant şi castrat de libertate se află rădăcinile unui viitor care subminează însăşi gramatica intelectuală şi economică a lumii europene la care am ales să ne alăturăm. Libera competiţie sau solidaritatea nu au sens în acest univers guvernat cu mână de fier, univers în care dizidenţii politici sau religioşi sunt exilaţi, întemnitaţi sau executaţi. Imaginile din Piaţa Tiananmen ar merita revăzute, înainte ca miracolul chinez să fie invocat, pios. Şenilele de tancuri trecând peste trupuri umane nu sunt o metaforă, ci instrumentul prin care o putere totalitară şi-a menţinut hegemonia, în contra propriului popor. China cu care putem fi solidari este acea Chină curajoasă şi demnă a lui Liu Xiaobo,China miilor de bărbaţi şi de femei ce sfidează controlul internetului şi statul poliţienesc. China pe care trebuie să o elogiem este China ce luptă, zi de zi, pentru ca autonomia personală să fie respectată, iar autoritatea arbitrară să fie limitată de respectul legilor. Imobilele luxoase din China nu pot face să dispară aceste voci, amuţite de represiune în acelaşi mod barbar în care Uniunea Sovietică a lui Brejnev îl întemniţa pe Andrei Saharov.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
