Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Sfarsitul universitatilor de provincie

de Mihai Maci     Contributors.ro
Joi, 21 noiembrie 2013, 11:11 Actualitate | Opinii

Mihai Maci
Foto: Hotnews

Cu câtva timp în urmă, înainte de finele anului universitar, facultatea în cadrul căreia activez şi-a sărbătorit un deceniu de existenţă. Aşa cum se cuvine unei asemenea aniversări, s-a organizat o mare festivitate, undeva la jumătatea drumului dintre congresele tovărăşeşti şi ceremoniile de lansare a unui nou “concept” de produs în capitalismul triumfător. Iarăşi aşa cum se obişuieşte, la această ceremonie au fost invitate notabilităţile universităţii şi cele ale judeţului (genul acela de persoane care participă la toate “evenimentele” locale şi-şi încep – invariabil – discursurile declarându-se “onorate să se afle în acest loc”, de aşa manieră că ne putem întreba dacă nu cumva va fi fost inclusă în nomenclatorul meseriilor şi aceea de “onorat”). Întâmplarea a făcut ca una dintre aceste figuri marcante ale judeţului să fi absolvit, pe vremuri, una din formele de învăţământ ale facultăţii noastre – fapt asupra căruia a insistat, cu vădită mândrie (căci, neîndoielnic, e o cinste pentru întreaga facultate să aibă studenţi cu astfel de carieră), unul dintre profesorii noştri. Iarăşi întâmplarea a făcut să mă aflu, în sală, vis-à-vis de omul în care facultatea îşi vedea realizat programul. Şi, mi s-a părut, că – o clipă – înainte de-a se simţi “onorat de această apreciere”, marele personaj a făcut o grimasă ciudată. Am înţeles că, în lumea lui, se poartă Stan(d)ford-ul sau măcar acel mediu de relaţionare între oameni cu un anumit profil care e Colegiul Naţional de Apărare Carol I şi că ar fi preferat să nu i se amintească acum, când e deasupra noastră, că a fost odată unul dintre noi. Ca mulţi alţii, e “absolvent de studii universitare şi postuniversitare, cu multiple specializări în ţară şi în străinătate”. Atât e suficient. Şi atunci am mai înţeles un lucru: că timpul nostru se apropie de sfârşit. Abia după ce noi vom fi sfârşit şi nimeni nu-i va mai evoca domnului în cauză locul studiilor lui, dânsul va putea spune, uşor nostalgic: “am făcut facultatea pe vremea când şcoala era şcoală”. Atâta timp cât noi suntem unde suntem riscăm să-i amintim – nu doar dumnealui, ci oricui – că şcoala nu e şcoală.

Acesta e secretul lui Polichinelle pe care-l târăsc după ele universităţile de provincie postdecembriste: faptul că – spre a întrebuinţa o expresie aristotelică – ele sunt universităţi doar prin omonimie cu universităţile propriu-zise. Oricât de naiv sau de patetic ar suna, o universitate este – mai înainte de orice – o comunitate de oameni angajaţi în căutarea adevărului care e accesibil raţiunii. Regulile vieţii academice decurg pe de o parte din onestitatea angajamentului fiecăruia în deschiderea către adevăr şi, pe de altă parte, din caracterul comun al acestei căutări a cărei expresie e încrederea (bazată întotdeauna pe verificarea prin examen critic) în cuvântul celor angajaţi în acelaşi parcurs. Numirea precisă şi clară a evidenţelor accesibile raţiunii umane – numire care se poate face în moduri diferite, după cum diferite sunt instrumentele cunoaşterii – defineşte domeniul realului accesibil înţelegerii la un moment dat, pe care şcoala şi media îl universalizează ca pe un bun comun. Oricât de diferite ar fi domeniile de studiu din cadrul unei universităţi şi oricât de practic ar fi caracterul unora dintre ele, toate rămân unite de aceeaşi pasiune a căutării şi de acelaşi orizont comun al adevărului care poate fi sesizat raţional. De aceea universitatea are o dublă funcţie: în primul rând aceea de a defini principiile cunoaşterii şi, în al doilea rând, aceea de a “produce” realul “decupând” experienţa pe care o avem asupra lumii potrivit acestor principii. Mi se pare esenţial faptul că această “producere” a realului (care se exprimă în diviziunea domenială, apoi în descrierea secvenţială şi recompunerea funcţională a unităţilor domeniale şi, în sfârşit, în încorporarea realităţilor domeniale într-o tehnologie menită a le pune în slujba omului) nu se poate realiza fără efortul – mereu reînoit – de a defini cât mai adecvat cu putinţă regulile de bază ale cunoaşterii. Aceasta e raţiunea pentru care, într-o universitate veritabilă, accentul cade în chip esenţial pe cunoaştere şi, abia secund, pe producere (şi pe pregătirea pentru aceasta: pe calificare). Universitatea se deosebeşte de şcoala profesională prin aceea că cea din urmă acceptă ca fiind certe (în numele principiului autorităţii) cunoştinţele fundamentale ale domeniului său şi se mişcă doar în orizontul optimizării aplicării acestora la un context particular. Cunoştinţele care sunt deprinse într-o şcoală profesională trebuie să fie certe (pentru a putea produce imediat ceva pe baza lor) şi reduse (proporţional cu experienţa efectivă a actului producerii). Invers, universitatea deprinde lucrurile certe în vederea problematizării pe care o pune în joc cunoaşterea autentică şi, pe măsură ce această cunoaştere îşi focalizează obiectivul, ea devine tot mai deschisă şi mai “interdisciplinară”. Ar mai fi de spus un lucru: ceea ce îi uneşte – într-o universitate – pe profesori şi pe studenţi este pasiunea comună a căutării adevărului şi a definirii realului. Expresia efectivă a acestei pasiuni o reprezintă admiraţia faţă de cel care este capabil să jaloneze precis – oferind repere celorlalţi – drumul ce duce la limita exprimabilului. Însoţindu-şi profesorul pe acest parcurs, studentul ajunge şi el în acel punct în care adevărul se descoperă ca nou permanent iar actul cunoaşterii se împlineşte deopotrivă în sondarea realului şi în construcţia sinelui propriu. Acela e momentul în care învăţăcelul devine el însuşi maestru şi se poate desprinde de profesorii săi pentru a duce mai departe pasiunea cunoaşterii şi lumina adevărului. E de la sine înţeles că aceasta este o cale a celor puţini şi nu toţi studenţii ajung în acest punct, dar sunt mereu suficienţi pentru a perpetua comunitatea celor uniţi de căutarea comună a adevărului.

Mi se poate imediat obiecta că acestea sunt nişte consideraţii filosofice generale şi cât de poate de criticabile; pe pământ lucrurile arată cu totului altfel. Ceea ce e riguros adevărat. Unui tânăr nimerit într-o universitate periferică nu-i e dat a găsi nici pasiunea căutării adevărului, nici momentul în care structurile raţiunii informează realul, nici pe cel menit a-l duce – printr-un parcurs riguros – la limita exprimabilului. Va găsi, în schimb, un bazar de lucruri vetuste şi cu desăvârşire inutile, cursuri fade (atunci când se fac), ce repetă taxonomii fără rost, persoane absente, prinse în grijile lor şi – mai ales – celebrul “serviciu de taxe” pe care e invitat a-l vizita cu statornicie. Va semna “contracte” cărora nu le înţelege raţiunea, va vedea că poate să se descurce fără nici un fel de cunoştinţe şi, într-o zi, va ieşi din Facultate alături de alţii, pe care nu i-a văzut decât la banchet, nu înainte de-a plăti o ultimă taxă pe o foaie de carton gălbuie şi cu imprimeuri. Dacă – o, condiţie visată! – are şansa de-a ajunge să lucreze în universitate va găsi, ca peste tot, o administraţie atotputernică, câţiva oameni bine înfipţi “pe poziţii”, invidiaţi şi huliţi de toţi ceilalţi, va participa la sute de şedinţe în care se va discuta doar despre “măsuri” şi “tăieri”, i se vor cere mereu alte şi alte de foi cu elucubraţii menite a “sparia gândul” şi va fi trimis să-şi caute studenţii pe care – de ceva vreme – nu i-a mai văzut nimeni. Va învăţa să predea lucruri pentru care nu s-a pregătit niciodată, le va uita pe cele pentru care s-a pregătit (şi de care era foarte mândru), va învăţa să scrie pentru publicaţii pe care tot el le va cumpăra şi să-şi citeze – în mod obligatoriu – colegii, va începe (precum fac copiii de grădiniţă cu abţibildurile) să “adune puncte” în autoevaluări, va declara ce declară toţi şi va descoperi că poate să pună note unor oameni pe care nu i-a văzut nici măcar în ziua examenului. Nimeni nu-i va vorbi despre cărţi (decât – poate – un alt rătăcit ca şi el), în schimb i se vor arăta, cu degetul, exemple de oameni care-au trecut, într-un singur mandat administrativ, de la apartament la casă pe pământ. Oameni foarte ocupaţi, care nu (mai) au timp să citească, prinşi cum sunt în stabilirea “normelor” şi aplicarea “deciziilor”, dar care – în ciuda acestui impediment – publică mai mult decât orice cercetător consacrat. Şi, bineînţeles, sunt şi în boardul ISI-urilor în care publică. Şi în comitetul de peer-review, şi în Comisia de Acreditare a revistelor în cauză şi în multe, multe ale comitete şi comisii. I se va explica faptul că a trecut vremea teoriilor şi că acum omenirea a intrat în zodia “implementării”; asta vor cei de la Bruxelles. Trei cărţi de autor sunt mai puţin decât utilarea unui cabinet cu calculatoare. Iar culmea activităţii universitare poate fi sintetizată în trei cuvinte: “atragerea de fonduri”. Apoi, pe culoar, cu un ton mai jos, i se va spune că – de fapt – asta e o perioadă de criză, că atunci când lucrurile se vor stabiliza (şi învăţământul va primi mult promişii 6 %), lumea se va întoarce la carte, greutăţile trecutului vor fi uitate, iar universitatea va fi iarăşi ce-a fost. Şi poate mai mult decât atât.

Teza mea e următoarea: acest moment auroral nu va exista deloc pentru cele mai multe universităţi româneşti, din simplul motiv că nu-l vor mai apuca. Până la mult visatul răsărit al învăţământului superior pe meleagurile noastre, cele mai multe se vor închide. S-ar putea ca tocmai această închidere a universităţilor periferice să asaneze “sistemul” şi să le permită celor care vor rămâne să fie cu adevărat ceea ce ar trebui să fie ca Universităţi. Problema celor de acum nu e numai aceea că nu vor apuca să ajungă universităţi respectabile, ci – în primul rând – aceea că nu au fost niciodată universităţi în accepţiunea efectivă a termenului. Din anumite raţiuni – în principal administrative – li s-a spus astfel, iar locatarii lor, asemeni “regilor” rromilor, dacă tot li s-a repetat un apelativ (în acest caz acela de “profesori universitari”), au ajuns să-l şi ia în serios. Ceea ce noi numim “cadre universitare” au fost, în fapt, nişte persoane comune – care până pe la 40 – 50 de ani nici măcar n-au visat la o carieră universitară –  şi pe care o mutaţie istorică (asupra căreia n-au avut nici o influenţă) i-a promovat la situaţia de funcţionari de stat privilegiaţi. Aportul lor la cunoaştere, la căutarea adevărului şi la numirea realului e, cel mai adesea, sublim în inexistenţa lui. Pentru a ne lămuri cu privire la acest lucru se cuvine să răspundem, fiecare, la trei seturi de întrebări. Mai întâi: spuneţi-mi, vă rog, în domeniile umane (la cele ştiinţifice nu mă pricep) câţi universitari români cunoaşteţi care să participe activ la discuţia internaţională asupra problemelor semnificative ale domeniilor pe care le ilustrează? Aţi auzit de vre-o lucrare românească din ultimele decenii în istoriografie, filosofie, psihologie, antropologie, ştiinţe politice sau economice care să fi determinat o mutaţie în structura acestor domenii? În al doilea rând: câţi universitari cunoaşteţi ale căror lucrări să ne fi făcut să înţelegem altfel, mai bine şi mai adecvat, lumea bizară în care trăim de două decenii şi jumătate? Gândiţi-vă la faptul că – pe plan economic şi social – lumea noastră a cunoscut în ultimele decenii mutaţii (care vor fi considerate peste un veac sau două) decisive în istoria noastră: destructurarea ruralului, urbanizarea, industrializarea, apoi dezindustrializarea, migrarea masivă a mâinii de lucru în străinătate, etc. Puteţi să-mi spuneţi care sunt, în cultura noastră, monografiile de bază asupra acestor subiecte? În fine: câţi sunt intelectualii locali al căror nume e rostit de concitadinii lor cu admiraţie atunci când îşi îndeamnă copiii să înveţe? Câţi sunt cei ai căror nume se leagă nu de afaceri necurate şi de prezenţa la toate tribunele, ci de gândirea (căci acesta e propriul universităţii: faptul de a gândi) unei soluţii proprii la problemele locale ale ultimilor ani? Nu sunt nişte întrebări teoretice, ci, dimpotrivă, nişte întrebări simple. Precum la fel de simplă e şi constatarea că, pe măsură ce s-au înmulţit universităţile, a scăzut nivelul de pregătire deopotrivă al studenţilor şi al profesorilor, spaţiul comun a fost invadat de vulgaritate, iar cultura a devenit tot mai mult un refugiu pentru inapţii sociali. Mă tem că oricum am cosmetiza lucrurile acestea – cu clasamente tot mai sofisticate şi munţi de maculatură produsă de administraţiile facultăţilor – un fapt e cert: universităţile nu şi-au făcut datoria, adică nu au funcţionat ca universităţi. Spre deosebire de cei care consideră că acest lucru se datorează unor conjuncturi contingente (tranziţie, criză, cădere demografică, etc.) eu cred că raţiunea lui este una principială: Universităţile româneşti de provincie nu au fost nici gândite, nici făcute ca universităţi. Atunci ca ce?

După înţeleapta vorbă a poetului, astăzi, când lucrurile au ajuns la capăt, putem – în sfârşit – vedea clar începutul. Care este azi problema universităţilor? Una cât se poate de banală, v-o poate spune orice “cadru”: împuţinarea studenţilor. Nouă ni se recomandă – explicit – să ne înscriem rudele la diversele forme de învăţământ ale facultăţii. Orice tânăr (sau mai puţin tânăr) pescuit în apele tulburi ale societăţii româneşti şi “convins” să plătească taxă universităţii noastre e – ni se explică – un procent din salariul nostru. Cam aceasta e problema, singura care contează cu adevărat, în universităţile de provincie. Restul sunt detalii: dacă ai studenţi, ai bani; deci îţi poţi finanţa creditele. Sau te poţi gândi la avansare pe post; eventual, chiar şi la o funcţie în paradisul administrativ (adică acolo unde funcţia se converteşte în privilegii). Iar când ajungi acolo, fatalitatea face să te întâlneşti cu alţii – de pe la alte asemenea universităţi – şi, din vorbă în vorba, să se pună la cale o afacere adevărată, pe “fonduri europene” (în general una cu nume ciudat, având ca scop “implementarea” a ceva prin “conferinţe internaţionale” şi broşurele, şi – evident – salarii consistente şi “stagii de documentare” în Occident). Cam acesta e visul universitarului periferic, iar somniferul lui e numărul de studenţi. Numărul acesta e criteriul decisiv în tot şi-n toate: în comisiile de calitate, la vizitele ARACIS, în rapoartele interne ale universităţii şi în deschiderea acesteia către media publică. Numărul acesta contează atât de mult nu pentru că ne-a ajuns şi pe noi criza şi, de câţiva ani, totul e mai puţin, ci pentru că el e temelia universităţilor de provincie. Acestea s-au clădit pe două lucruri: pe de o parte pe nevoia concretă de a “încadra” zeci de mii de tineri care – după 1989 – nu mai erau obligaţi să muncească şi din viaţa cărora dispăruseră “organizaţiile obşteşti” menite a-i controla şi disciplina. Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 a arătat manifest potenţialul destabilizator al acestor tineri şi, ca o consecinţă, a şters toate scrupulele guvernanţilor de atunci cu privire la învăţământului privat. Pe de altă parte a fost vorba de taxarea unor mase de oameni din judeţele de provincie, care permitea banilor casnici din toate cătunele patriei să ajungă în municipiile reşedinţă de judeţ şi, apoi, în marile centre regionale pe vremea când nu exista o infrastructura bancară credibilă pentru asemenea operaţiuni. Aşa cum am arătat cu altă ocazie, acest sistem a funcţionat ca o industrie în cea mai obişnuită accepţiune a termenului: tratarea mecanică (pe baza unor proceduri elementare) a unei mase apreciabile de clienţi şi scoaterea acestora, după o minimă fasonare, “pe bandă rulantă”, ca funcţionari ai noului stat ce se construia sub imperativul “integrării erupene”. Tinerii au făcut universitatea nu pentru a răspunde unei nevoi economice, ci pentru a accede la un alt statut social (a cărui primă – şi cea mai vizibilă – formă e mutarea de sat la oraş, sau dintr-un oraş periferic într-unul major). Statul de după ’90 le-a acceptat – şi, uneori, încurajat – această dinamică din mai multe motive; probabil cel mai important a fost acela că nu (mai) dispunea de forţa necesară pentru a-i ţine mai departe în rural sau în provincie (interzicându-le – prin “buletinul de oraş” – intrarea în marile centre urbane). Dar, onest vorbind, statul nu mai avea nici un interes de a se opune acestei mişcări. Căci tot în acel timp, în care frontierele erau închise (de sistemul vizelor) şi emigraţia efectivă era un vis de nerealizat, iar industriile se descompuneau cu o viteză incredibilă, oraşele jucau – în exces, am spune cu mintea de astăzi – pe cartea sectorului terţiar. Nu ce faci la oraş conta în acel timp (căci fiecare găsea ceva de făcut, de regulă în servicii: de lucru într-o primărie sau într-o agenţie, de cumpărat şi de revândut mai scump, şi altele la fel), ci faptul de a fi în oraş; astfel se explică escaladarea preţului imobiliarului în urban, care crea iluzia prosperităţii oraşelor. Iar personalul serviciilor presupune, dacă nu o calificare efectivă, atunci măcar o acreditare oficială a acesteia. Astfel că drumul spre oraş trecea, aproape invariabil, prin universitate. Cu o generaţie în urmă, foamea de urbanizare se împlinea – dată fiind limitarea drastică a locurilor din învăţământul superior pe perioada comunismului – mai curând în licee şi, în mod particular, în trei dintre acestea: Liceul Pedagogic, cel Sanitar şi cel Economic. Din raţiuni de distribuţie teritorială a forţei de muncă, acest tip de licee existau – în 1990 – practic în toate muncipiile reşedinţă de judeţ. Nu întâmplător, cu personalul (şi, adesea, cu infrastructura) lor se constituie primele “colegii” şi apoi “facultăţi” din cadrul noilor universităţi. În euforia acelui timp, nimeni nu părea atent la faptul – banal în ultimă instanţă – că, preluând aceste licee (indiferent sub ce formă) în structura lor, noile universităţi îşi asumă şi funcţia acestora: în speţă un învăţământ bazat pe calificare şi nu unul bazat pe cercetare. Atunci se credea, probabil, că timpul le rezolvă pe toate; astăzi vedem clar că acel pattern nu a fost niciodată amendat şi că, în fapt, dincolo de denumiri şi de “profesorii invitaţi”, fostele licee au rămas exact aşa cum erau şi, mai mult, au format universităţile de provincie după chipul şi asemănarea lor. Supus “reformelor” fără direcţie şi fără obiective clare, învăţământul liceal serios a intrat în recul din a doua jumătate a anilor ’90. Astfel că noile facultăţi (provenite din licee) au rămas în aceeaşi nişă pe care o ocupau înainte: erau licee onorabile care, în plus, dădeau diplomă universitară. În acest fapt a constat reala lor atractivitate. Nimeni nu şi-a făcut vreodată iluzii cu privire la “calitatea” învăţământului şi, mai ales, a cercetării pe care ele o dispensau. Orice persoană lucidă – şi vor fi fiind şi din aceştia prin ministere – realizează cu uşurinţă că, beneficiind de aceeaşi oameni şi de aceleaşi mijloace (în primul rând la nivelul dotărilor şi, în mod particular, al bibliotecilor) ca şi fostele licee, noile universităţi sunt condamnate să facă tot ceea ce făceau liceele respective. Atuul lor era faptul că eliberau o diplomă universitară care imediat era convertibilă într-un post în administraţie. Iar această administraţie evolua ea însăşi cu o asemenea viteză că nimeni nu putea spune la un moment dat care sunt cunoştinţele efective care ar trebui cerute unui potenţial angajat al ei. Faptul că universităţile acestea nu au depăşit statutul unor licee (sau, cel mult, şcoli postliceale) e atestat de eşecul cvasi-general al ideii de masterat. Cu rare – şi cu atât mai lăudabile – excepţii, masteratele reprezintă în România actuală cea mai slabă treaptă a întregului învăţământ, de la gradiniţă la doctorat. Fără o examinare riguroasă a candidaţilor, fără o distincţie clară a cursurilor oferite (în raport cu cele de licenţă), fără o infrasctructură adecvată specializării, făcute în regim “modular” (adică ocazional şi de regulă în week-end-uri) masteratele au ajuns un soi de învăţământ prin corespondenţă – lipsit de orice orizont şi orice calitate – al cărui singur criteriu e achitarea taxei de către student. Având în vedere acest fapt, restructurarea învăţământului potrivit criteriilor de la Bologna a avut ca singur efect palpabil trecerea de la studiile superioare de patru ani, la cele de trei ani. Dacă ar fi să judecăm serios, cred că nimeni nu îşi imaginează că aglomerând materii de an într-un semestru, nişte elevi – ce ies din licee aflate în cădere liberă – pot fi transformaţi, în trei ani, în oameni ale căror cunoştinţe să le permită o angajare de “înaltă specializare”. În cele mai multe cazuri, cei trei ani de facultate suplinesc – aproximativ – un liceu prost făcut, iar absolvenţii universităţilor beneficiază de acelaşi nivel de pregătire (generală, inadecvată nu economiei, ci prezentului, incompletă şi incapabilă de o gândire domenială) precum elevii de liceu. Un alt efect pervers al Bologniei a fost suprimarea tuturor materiilor care nu sunt făcute de profesori din interiorul facultăţii pe care o absolvă studentul, astfel că din deschiderea pe care se presupune că o oferă universitatea a rămas – în fapt – mai puţin decât din cea pe care o oferă liceul. Pe acest fond, masteratele se fac nu pentru că proaspeţii licenţiaţi ar fi apţi de spcializare, ci pur şi simplu pentru că sunt cerute, în mod obligatoriu, la angajare (aproape nimeni nu se poate angaja cu cei trei ani de licenţă). Şi de vreme ce “trebuie făcute” se fac la fel ca toate lucrurile obligatorii din România: formal şi fără nici un interes. Din punctul de vedere al oricărui angajator – cu excepţia statului, căci pentru acesta calitatea nu a fost şi nu este un criteriu – absolvenţii acestor forme de învăţământ nu sunt pregătiţi decât pentru funcţii subalterne şi care nu cer calificare. Dacă se pune problema calificării, atunci angajatorul trebuie să o plătească (sub forma stagiilor, a trainingurilor, etc.) din propriu-i buzunar. În vremuri normale poate că problema fondurilor pentru “pregătirea personalului” nu risca să ruineze firmele, dar pe vreme de criză – când sunt la modă “tăierile” – orice bănuţ economisit contează şi “cheltuielile cu personalul” sunt domeniul predilect al “restrângerilor”. Să mai adăugăm un lucru: prăbuşirea industriilor şi revenirea la agricultura de subzistenţă îi obligă pe absolvenţilor să preseze şi (dacă au noroc) să paraziteze în exces sistemul de stat. Se vorbeşte mereu de “specializările cerute pe piaţă” însa, din păcate, piaţa noastră productivă e atât de anemică încât – aproape indiferent de domeniu – e suprasaturată cu specialişti. Ceea ce cere ea sunt, de fapt, oameni cu o minimă calificare – sau chiar necalificaţi – dispuşi la munca brută şi slab plătită a angajatului cu ora. Însă tocmai pentru că nimeni nu vrea să presteaze această munca, piaţa îşi declară, repetitiv (pe la târgurile de job-uri), necesarul de personal. E normal ca o firmă, care trăieşte din ce produce, să nu aibă nevoie prioritar de comunicatori, piari, psihologi, ingineri de sistem şi alţii asemenea, ci de oameni dispuşi să muncească – în regim “flexibil” – cu mâinile şi cu spatele pentru a face banul ce se împarte între profit şi salarii. Calate pe modelul deceniului de aur 1997 – 2007, universităţile noastre (în particular cele de provincie) produc o suprastructură necesară fie unui stat lipsit de instituţii (cum a fost cazul României, fie unui stat foarte bogat. În nici un caz nu par a fi adaptate unui stat sărac şi cu “instituţii obeze”.

Mai rău e faptul că înlăuntrul lor schimbarea, atâta câtă a fost, a fost mai curând în rău. Lipsite de un personal adecvat şi de biblioteci demne de acest nume, cu profesori improvizaţi şi mai totul (de la programe şi cursuri, la articole) copiat grosier, universităţile de provincie nu au oferit decât un simulacru de cunoaştere pe toată durata lor. După Bologna şi după explozia masteratelor (consecutivă conştientizării declinului demografic) locul materiilor fundamentale – menite a-i da studentului o deschidere şi o gândire domenială a fost luat de tot soiul de forme ale “cunoaşterii fără memorie”: proceduri de întocmire a formularelor (mai ales pentru fonduri europene), protocoale a tot soiul de gestiuni, papagaliceala unei legislaţii în permanentă schimbare, etc. Dacă materiile clasice cereau profesorului să aibă el însuşi altitudinea cuprinderii unui domeniu, noile discipline consacră definitiv degradarea profesorului în funcţionar şi reduc universităţile la ceva inferior şcolilor profesionale de secretariat din alte vremuri. În această nouă variantă de “cunoaştere”, nu (doar) studenţii au puţin de învăţat, ci (în primul rând) profesorii. Calitatea lor nu mai ţine de pregătirea de specialitate, ci de conexiunea – cel mai adesea informală – la istituţiile publice care sunt sursa schimbărilor administrative. Pe deasupra această tristă realitate întâlneşte şi trend-ul global şi postmodern al (des)calificării “marilor teorii” ca fiind sursa tuturor dezastrelor: de la pedagogia coercitivă la totalitarism. Ca atare sloganul – în universităţi – e: jos teoriile, vrem practică! E dureros faptul că nimeni nu le explică studenţilor că, într-o universitate, practica provine tocmai din exerciţiul gândirii care, la rândul ei, se formează asemeni mâinii pictorului, învăţând de la marii maeştri. Să nu ne înşelăm: dincolo de vituperaţiile împotriva “teoriilor” e discreditul întregii cunoaşteri, a cărei inutilitate e patentă într-o lume care valorizează doar cea mai elementară capacitate de supravieţuire. Nu are rost să ne imaginăm că putem deduce din şmecherie “competenţe” şi “abilităţi adaptative”. Şmecheria îşi este autosuficientă şi nu e funcţională decât în măsura în care ignoră cu cinism orice artificii teoretice. Oricât de dramatică ar fi situaţia lumii în care trăim, nu e menirea universităţilor aceea de a-i învăţa pe tineri descurcăreala. Dimpotrivă, ea ar trebui să le ofere – şi în exemplu, şi în discurs – reperele stabile ale cunoaşterii ce informează lumea. La fel, nu e menirea universităţii aceea de a-şi abandona disciplinele fundamentale în favoarea fatalităţii momentului: arta completării formularelor şi derivatele ei metodice. Când punem accentul pe “metode şi tehnici” (în dauna istoriilor domeniale făcute umăr la umar, în seminarii, cu studentul), riscăm să uităm că – mai devreme sau mai târziu – acestea se vor împlini în simple tehnologii sau protocoale. Poate la început acest lucru nu e evident, însă reducând cunoaşterea, reducem implicit şi rolul profesorului. Dacă profesorul e secund în medierea cunoştinţelor în raport cu “suportul de curs”, power-point-uri şi altele asemenea (ce adună în formule mnemotehnice simple banalităţile “cunoaşetrii fără memorie), atunci nu mai e decât o problemă de timp până când va putea fi înlocuit efectiv cu acestea. Şi-n acest ultim caz, prezenţa lui efectivă nu are nevoie de mai mult de 3 – 4 zile; timpul necesar unui training, cu un uşor aer de show, în mediul agreabil al unei staţiuni montane. Adică exact ceea ce firmele au înţeles de mult.

Cam din orice direcţie am lua-o, concluzia e aceeaşi: universităţile nu fac ceea ce ar trebui să facă în calitatea lor de universităţi – nu dau acea cunoaştere adecvată (deopotrivă specializată şi deschisă reflexivităţii) care ar face inteligibilă lumea în care trăim şi, tocmai prin aceasta, ar deschide către schimbarea ei în bine. România actuală e – literalmente – o ţară guvernată de televiziune, dat fiind că opiniei pe care aceasta o exaltă (dealtminteri foarte interesat), mediul academic şi şcoala în general nu au fost în măsură a-i opune autoritatea epistemică a unei cunoaşteri capabilă a ridica la nivelul sensului problemele cotidianului. Lipsită de o economie suficient de puternică pentru a comanda universităţilor şi întregului sistem de învăţământ formarea acelui tip de calitate care îi e necesar, România zilei de azi e într-o totală degringoladă a proiectului educaţional. Dovada cea mai patentă sunt nesfârşitele modificări ale Legii Educaţiei şi sarabanda ordinelor, ordonanţelor, procedurilor, criteriilor şi comisiilor care, nemaiştiind nici ele care le e obiectivul, se grupează treptat în jurul singurei certitudini a vremurilor de criză: sustenabilitatea financiară. Altfel spus, singurul criteriu real care contează cu adevărat în stabilirea sorţii acestor universităţi este deja, şi va fi tot mai mult, capacitatea lor de a se descurca pe cont propriu. Ori tocmai aceasta e problema lor actuală: trecută fiind vremea “fabricilor de diplome”, universităţile de provincie nu sunt, nici în această ordine, producători de beneficii, ci de pagubă. Decenii întregi de angajări cu nemiluita – adesea în virtutea regulilor de clan care domină viaţa colectivităţilor locale; cu o schemă de posturi (supra)dimensionată pe vremea asaltului facultăţilor, dar exagerată astăzi; beneficiind de un sistem de administraţie superioară (bazată pe indemnizarea funcţiei) conceput în vremea creşterii permanente a taxelor şi a taxaţilor şi cu nesfârşite proiecte imobiliare (dar şi cu afacerile conexe acestora) cărora nu mai sunt capabile a le face faţă, universităţile de provincie sunt în situaţia de a cere permanent suplimentări de fonduri de la bugetul ministerului. În aceste condiţii, faimoasa lor autonomie nu e nimic mai mult decât o simplă vorbă. Căci cum ar putea ele să înfrunte ministerul care le finanţează? (La fel cum, în interiorul lor, cum ar putea sindicatele sau asociaţiile studenţeşti să se ridice împotriva conducerilor universitare, atunci când acestea le dau sedii precum şi bani de deplasări şi de cazare pentru “activităţi specifice” şi “evenimente”?) Tot ceea ce mai produc aceste universităţi în ziua de azi se rezumă la munţi de maculatură (celebrele reviste “cotate”), precum şi la neîncetata falsificare a actelor administrative justificată de imperativul “supravieţuirii”. Nu cred că aceste lucruri nu sunt cunoscute la Bucureşti. Dimpotrivă, cred că ele au fost întotdeauna bine cunoscute şi atent supravegheate de la centru. Nu “calitatea învăţământului” în universităţile periferice a fost problema cea mai importantă din punctul de vedere al decidenţilor centrali, ci capacitatea acestor universităţi de-a absorbi (fie şi un timp scurt) masa şomerilor de pe piaţa forţei de muncă şi, în acelaşi timp, capacitatea lor de a fi un debuşeu de funcţii pentru persoanele necooptate în mecanismul judeţean al partidelor. E o banalitate faptul că funcţiile crează privilegii, iar ansamblul privilegiaţiilor de la un anumit nivel crează o castă; în fine scopul castelor îl reprezintă perpetuarea privilegiilor. Funcţiile cele mai importante – la scară locală – au fost şi sunt cele politico- administrative. Deoarece nu toată lumea doritoare putea fi integrată acestui eşalon, s-au constituit trepte intermendiare, dintre care aceea de universitar cu funcţii pare a fi cea imediat premergătoare “reprezentativităţii” politice. Aceasta vrea să spună, implicit, faptul că există o importantă conexiune a universităţilor de provincie cu politica (cât se poate de transpartinic). Nu e exclus ca tocmai această conexiune să justifice, încă, existenţa lor. Totuşi, în ceea ce mă priveşte, cred că oricât de importantă ar fi această legătură, argumentul economic va fi cel decisiv. Şi, din punct de vedere economic, universităţile răsfirate pe tot patriei sunt o problemă a cărei tratare e din ce în ce mai imperioasă, cu atât mai mult cu cât sunt unul din puţinele domenii la care se pot face “tăieri”, fără a afecta în nici un fel alte sectoare economice (şi, în egală măsură, fără a pune în primejdie conexiunile la care mă refeream anterior). Problema guvernului, în acest moment, e aceea că nu dispune de o lege a disponibilizării în masă care i-ar putea permite să închidă aceste universităţi fie printr-o ordonanţă de urgenţă, fie – şi mai simplu – printr-o măsură administrativă hotărâtă la nivelul Ministerului Educaţiei. Şi, din raţiuni sociale cât se poate de evidente (toate celelalte categorii de anagajaţi ar simţi că sunt vizate şi ar ieşi în stradă), nici nu poate da o asemenea lege. Ca atare, guvernul trebuie să lucreze indirect, prin intermediul Ministerului: acesta multiplică la nesfârşit comisiile de “acreditare”, “evaluare”, “auditare”, precum şi procedurile de urmat, distrăgând atenţia universităţilor care sunt lăsate să se scufunde în datorii. Funcţia Ministerului Educaţiei e – în această etapă – aceea a călăului binevoitor: e de acord că situaţia universităţilor e foarte grea, însă nu are de unde să le dea nomic, dar, în acelaşi timp – în numele “normelor europene” – trebuie să le ceară respectarea unor criterii (mai ales de ordin administrativ) pe care aceste universităţi nu le pot respecta. Totuşi, “pentru a supravieţui”, vor face hârtiile neceasare, vor semna orice, doar cu gândul la banii pe care i-ar primi. Ministerul nu le va da nimic (sau doar sume derizorii), în schimb va păstra – legal, timp de 10 ani – toate aceste hârtii. La momentul potrivit, ele vor fi puse pe masă pentru a-i convinge (cu argumentul că semnătura oficială atrage responsabilitatea penală) pe cei care (mai) au dubii cu privire la sensul istoriei. Dar, cel mai probabil, nu se va ajunge aici. “Înalta” administraţie a universităţilor din teritoriu va fi convinsă să le lichideze cu entuziasm, fiind cumpărată la bucată de adevăraţii lichidatori. Drama celor care conduc universităţile de azi nu constă în faptul de-a se vinde, ci în acela că nu îşi găsesc cumpărător. Totuşi, eu unul cred că o mare şansă le surâde: pentru a-i convinge să aplice ei înşişi “măsurile necesare” (degrevând astfel statul de orice responsabilitate în ceea ce priveşte sfârşitul acestor universităţi), cred că vor fi cooptaţi la conducerea a nenumărate “agenţii teritoritale” – de regulă “europene” – deja existente sau care vor apărea în viitorul proxim. Nu trebuie să ne facem prea multe iluzii nici în privinţa Europei: dincolo de clivajul dintre socialişti şi populari, cred adevăratul (şi singurul) partid continental e acela al administraţiei europene. Şi, ca orice partid, şi acesta va trebui să aibe filiale pretutindeni. Aşa cum ştie toată lumea, de la începuturile statului nostru modern, în România condiţia de funcţionar a fost întotdeauna superioară celei de profesor (mai ales dacă vom compara vârfurile celor două domenii). Profesorii actuali ai universităţilor de provincie nu aşteaptă decât semnalul pentru a trece, in corpore, la statutul de “înalţi” funcţionari administrativi. Vor face acest pas cu bucurie, lăsând în urma lor un trecut pe care timpul îl va colora cu tenta sepia a marilor nostalgii. Parafrazându-l pe Nietzsche, universităţile au fost pentru ei o coardă întinsă între două abisuri: birocraţia comunistă şi aceea europeană.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro























2355 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri