Nationalismul economic
Aparent, Romania pare se urmeze anumite tendinte de pe alte meridiane, unde efervescenta nationalismului economic (“resource nationalism”) revine in forta. Aspiratia de a concentra forta economica bazata pe resurse naturale in mainile unor elite politice (vezi America de Sud si Asia Centrala, inclusiv Rusia, constituite exemple pregnante), desi risca serios sa afecteze democratiile proaspete din asemenea state, reprezinta, pare-se, pana la proba contrara, un exercitiu politic destul de pragmatic si subtil al acestor guverne. Un exemplu elocvent sunt Argentina si Venezuela care, in pofida aclamarii “suverantitatii” asupra resurselor, a retragerii din mecanismele internationale de arbitraj ale Bancii Mondiale – ceea ce schimba pozitionarea in ecuatia litigiilor dintre aceste state si companiile petroliere internationale, sau al unor nationalizari circumstantiate politic, continua sa invite companiile petroliere internationale (International Oil Companies – IOC) la formarea de parteneriate pentru exploatarea hidrocarburilor. De ce pragmatic? Fiindca politicile energetice ale acestor state se bazeaza, in buna parte, pe resurse dovedite/estimate si nu probabile (vezi Centura Orinoco si bazinul de gaze din sisturi Vaca Muerta). De ce subtil? In pofida discursurilor nationaliste si, pe ici pe colo, a unor nationalizari urmate de reconsiderari de pozitie, in ultima instanta, se dovedeste ca punerea in valoare a resurselor energetice in aceste state se realizeaza tot cu sprijinul companiilor petroliere internationale, indiferent de regimul juridic ales pentru aceste cooperari (licentiere sau impartire a productiei-“production sharing”). De ce acest deznodamant? Pentru simplul si vesnicul motiv ca IOC sunt singurele ce detin capacitatea tehnologica si financiara pentru a suporta riscurile asociate exploatarii resurselor de hidrocarburi.
Am spus ca Romania urmeaza asemenea tendinte in mod aparent. De ce aparent? Daca este sa vorbim despre gazele din sisturi, o parte a societatii civile si politice din Romania s-a lansat déjà pe coordonatele nationalismului economic, fara insa a avea certitudinea unor resurse de acest tip (din contra, resursele conventionale de hidrocarburi ale Romaniei se afla intr-o accelerata depletizare). A te opune “explorarii” acestui tip de resursa – adica operatiunea care este de natura sa infirme sau sa confirme existenta unor resurse (care, in mod cert, nu presupune folosirea mult contestatei tehnologii a fracturarii hidraulice)-, este extrem de straniu. Straniu, ilar, “trendy” sau dovada a unor predictii si calcule strategice ce merita o atentie deosebita.
Din perspectiva istorica, activismul ecologic intens din Romania ultimilor 2 ani circumscris tematicii gazelor din sisturi poate fi privit cu destula circumspectie: nicicand Romania nu a mai asistat la demonstratii de factura ecologica ca cele de acum, nici macar in ceea ce priveste marii poluatori lasati mostenire de economia socialista, sau, de pilda, activitatea centralei nucleare de la Cernavoda. Nu s-au inregistrat, de pilda, proteste similare cu cele din Europa declansate ca urmare a dezastrului de la Fukushima, nici legate de constructia celor peste 150.000 de sonde de exploatare titei si gaze si aproximativ 20.000 de sonde de explorare-cercetare de pe teritoriul Romaniei sau, scuzati cinimsul, de pericolul ecologic pe care l-ar fi prezentat traseul conductei Nabucco Vest prin Romania (consfintit prin lege).
Deunazi am asistat la sustinerea lucrarii de doctorat in stiinte politice – axata pe geopolitica si securitate energetica – , a unui bun prieten. Sper ca lucrarea sa (consistenta si extrem de valoroasa, cu greutate stiintifica si strategica, prima de gen din Romania), sa vada lumina tiparului cat mai curand. Interesant este ca asemenea exercitii si “produse” academice care abordeaza coerent si fundamentat, uneori cu incursiuni filosofice, geopolitica energetica, raportul dintre securitate energetica si interesul national, rolul “energiei ca accelerator istoric” si provocarile Romaniei ca “stat de frontiera”, nu vad lumina reflectoarelor in studiourile televiziunilor de stiri sau pe forumurile activiste. In schimb, orice personaj de vodevil cotidian sau “analist” (auto)declarat care se asociaza opozitiei fata de exploatarea resurselor naturale merita, pe deplin, intregul spectru de frecventa sau spatiu digital….
Opozitia din Romania fata de explorarea si exploatarea gazelor din sisturi, fie pornita din considerente ecologice, fie pur economico-competitive, fie geopolitice, fie o combinatie a acestora, a fost incurajata, fara echivoc, de factorul politic dominat, regretabil, in buna parte, de ignoranta si mesaje electorale paupere in substanta si viziune strategica. Nu este de mirare ca o buna parte din opozitia “gazelor de sist” isi gaseste astazi explicatia si alimentarea in oscilatia si inconsecventa politicienilor fata de acest subiect. Nu poti sa instigi in campania electorala din anul 2012 ca populatia sa demonstreze impotriva “gazelor de sist”, ca apoi, o data ce perspectiva strategica a provocarilor energetice nationale, regionale si globale ti se deschide subit in fata ochilor, sa te declari un sustinator al exploatarii resurselor nationale. Poate, daca la nivel strategic asemenea oscilatii politice sunt tolerate in plan extern, pe termen scurt, la nivelul micro-social, inteligent-naiv, prizonier al politicianismului de televizor si victima a subdezvoltarii economice, un mediu unde “baronii locali” si o parte a clerului traseaza agenda economica comunitara, asemenea “politici” incep sa fie respinse de comunitati, pe buna dreptate, cu determinare.
Romania mediatica
O parte a mass mediei continua sa induca presiune pe temática gazelor din sisturi, in pofida unor evolutii legale si faptice certe, cum ar fi: lipsa obtinerii sprijinului popular prin referendumuri nevalidate solicitate de diverse consilii locale, anularea unor decizii ale consiliilor locale de interzicere a explorarii si exploatarii gazelor din sisturi in instantele de contencios administrativ, recenta decizie a forurilor politice ale UE de a lasa decizia privind exploatarea gazelor din sisturi la deplina discretie a fiecarui stat membru (vezi rapoartele ITRE si ENVI, precum si Rezolutia Parlamentului European din 21.11.2012), iar, la nivel global, largirea listei statelor ce sunt in favoarea acestor exploatari (SUA, Canada, Marea Britanie, Turcia, China, Argentina, Mexico, Danemarca, Irlanda, Suedia, Polonia, Ungaria, Ucraina, India, parti din Germania), spre deosebire de cazurile “consacrate” ale Frantei, Bulgariei si, in SUA, statele Vermont, Maryland si Pennsylvania.
Ce atrage insa atentia in aceasta dezbatere a problematicii gazelor de sist?
Inainte de toate este vorba despre dezechilibrul dintre promovarea mediatica a argumentelor pro si contra, intr-o maniera documentata. Daca este sa ne raportam la fenomenul mediatic asociat proiectului Rosia Montana, am asistat la o campanie continua pe parcursul mai multor ani a detinatorului de licenta si, in consecinta, de o promovare a intereselor acestei companii in zona mass-media. Desigur, s-au facut auzite si argumentele contra, insa intr-un mod disproportionat si oscilant. Abia recent, prin amploarea miscarilor de strada, vocea opozantilor s-a facut auzita si in mass media. In cazul problematicii gazelor din sisturi, in afara declaratiilor sumare ale unor politicieni plasate sub comandamentul “independentei energetice”, este evident pentru toata lumea ca activistii opozanti domina zona mediatica. In conditiile in care obiectivitatea presei din Romania este de multe ori pusa serios la indoiala, putem intelege fie ca activismul ecologic dispune de capacitati solide in a isi promova pozitiile, ori ca industria mass media (aflata intr-o perioada sensibila din punct de vedere financiar) aloca spatiu acestora in speranta ocuparii unui spatiu consistent, in contrabalans, de promovare si a pozitiei sustinatorilor “gazelor de sist”. Sau, pur si simplu, activismul ecologic potrivnic explotarii gazelor din sisturi asociat cu deja evidenta “lehamite” populara fata de orice initiativa guvernamentala (oricare ar fi acest guvern) reprezinta material editorial suficient pentru canalizarea energiilor unei societati ignorate si tot mai neincrezatoare.
Nu dispunem de spatiu pentru a analiza in detaliu, metodic, argumentele pro si contra in materia gazelor din sisturi. O vom face, negresit, in materiale viitoare. Ceea ce insa ne determina sa criticam dezbaterile din spatiul public pe aceasta tema este ca acestea sunt dominate de o superficialitate extrema. Incepand cu semantica tipului de resursa (termenul corect este “gaze din sisturi” si nu ”gaze de sist”), si continuand cu absenta oricarei explicatii sau dezbateri fundamentate privind riscurile invocate asociate fracturarii hidraulice, argumentele fiind sustinute aproape exclusiv de pelicula “Gasland” a lui Josh Fox, luata ca un datum, dar, de fapt, un cliseu absorbit cu usurinta oricarui film Hollywoodian (de pilda, nimic nu s-a spus despre productia independenta “Frack Nation” creata de Phelim McAleer and Ann McElhinney, care provoaca in mod serios credibilitatea “Gasland”, sau despre concluziile raportului Agentiei de Mediu a SUA din mai 2012 care concluziona, urmare a 61 de teste efectuate in camine din orasul Dimock, Pennsylvania – locul investigatiiloir lui Josh Fox – ca “nu sunt prezenti factori de contaminare a apei care sa necesite o actiune suplimentara din partea Agentiei”), si mergand pana la intrebari puerile care ar trebui puse si la care ar trebui raspuns: – de pilda, cum se explica oare ca nu asistam la fenomene apocaliptice – cutremure, ape otravite, emisii CO2, rauri secate – in Statele Unite datorate existentei celor aproape 400.000 de sonde de exploatare a gazelor din sisturi, operatiuni demarate inca din 1970? Sau, de pilda, atunci cand se argumenteaza privarea “poporului” de rersursele de gaz, nu se mentioneaza angajamentele Romaniei, ca membru UE, de a contribui la piata energetica integrata (i.e. de a asigura “reverse flow” al gazelor, in scopul securitatii energetice comunitare).
Pe langa jocul cu clisee conceptuale lipsite de continut, ceea ce lipseste intregului spectacol al “dezbaterii publice” circumscrise gazelor din sisturi este virilitatea necesara unei dezbateri serioase in privinta paradigmei securitate energetica vs securitate de mediu si reflectii in replica, perceptibile mediatic, din partea celor care se situeaza de cealalta parte a argumentatiei sau poate chiar a celor neutri.
De ce am alocat atata spatiu elementului mediatic ce insoteste problema gazelor din sisturi? Din simplul motiv ca atata timp cat guvernarea si “politikos” (termenul originar grec de “actiune pentru oameni” pare a fi complet strain intentiilor multor politicieni romani) – si “educatia” populatiei din Romania sunt incarcerate in “celula” ecranului televizoarelor, asemeni dramei lui Dorian Grey, (nu insist pe implicatiile acestui fenomen asupra dezvoltarii si securitatii Romaniei pe termen lung), factorul mediatic se pare ca va continua sa detina un rol important in coagularea de curente de opinie si pozitii politice si in conturarea evolutiei si viitorului acestei tari, inclusiv in ce priveste optiunile energetice.
Ceea ce pare sa nu fi fost inteles in discursul politic bazat pe resurectia nationalismului economic romanesc este ca originea resurselor energetice ale unui stat (si cine este proprietarul acestora in situ sau ex situ) nu este de o relevanta primordiala in aceasta ecuatie, atata timp cat este asigurata securitatea sa energetica, o dezvoltare economica si sociala sustenabila si nu este compromisa securitatea sa geopolitica. De asemenea, este de prisos sa detii “independenta energetica” (i.e. sa detii resursele necesare acoperirii necesarului intern) daca preturile de desfacere sunt prohibitive. De asemenea, in acest context, constatam ca sunt putine vocile care discuta despre dilema pretului gazelor racordat la pretul petrolului (promovat prin contractele pe termen lung ce constituie practica relatiilor Gazprom cu statele europene vs. preturi de tip “hub”, respectiv, ca o creatie a fortelor pietei). Mult mai importante in ecuatia securitatii energetice sunt masurile politice, economice si legislative cu viziune, transparenta si competitivitatea pietei, mentinerea echilibrului ecologic, securitatea infrastructurii energetice si respectarea angajamentelor internationale.
Precizam anterior ca recentele evolutii vor determina, probabil, o redimensionare a discursului politic, a activismului ecologic si nationalismului economic romanesc in ceea ce priveste soarta exploatarii gazelor din sisturi.
Astfel, pe siajul manifestatiilor de strada generate de proiectul Rosia Montana si de nemultumirile populare legitime fata de “sistemul politic si institutional” existent, deja sunt evidente tendintele de asociere a acestor fenomene sociale cu problematica exploatarii gazelor din sisturi (desi, in realitate, cele doua “proiecte nationale” se deosebesc fundamental). Presiunea demonstratiilor si a mesajului mediatic cu tinta electorala pot deveni un fundament de justificare a oricaror demersuri normative sau institutionale menite sa blocheze procesele de explorare a acestor resurse. De asemenea, o decizie a Guvernului roman de sistare/suspendare a proiectului aurifer va constitui un precedent suficient pentru orice incercare de replicare a unor politici prohibitive fata de gazele din sisturi. In acest context, incercari de plasare a problematicii gazelor din sisturi in sfera temelor ce tin de “interesul national” vor deveni inevitabile (speram ca in orice dezbatere pe tema substantei conceptului de interes national, participantii sa rezoneze si cu teoriile unor autori consacrati; deosebit de interesanta in acest context este si lucrarea Prof. Radu Dudau “National Interest and Foreign Policy Decision Making-Energy Security in the Wider Black Sea Region”, septembrie 2013).
Probabil ca dezbaterea va continua sa fie centrata si pe coordonatele normative, probabil cu ceva mai multa insistenta, fie prin initiative de interzicere, prin lege, a explorarii si exploatarii “gazelor de sist prin metoda fracturarii hidraulice” (suntem curiosi in privinta notelor de fundamentare a unor asemenea initiative care trebuie sa demonstreze fara echivoc pericolul prezentat de acest tip de resursa), fie prin atacarea legalitatii concesiunilor petroliere care ofera posibilitatea unor asemenea operatiuni sau sustinerea lipsei reglementarii acestui tip de hidrocarburi (desi este clar pentru oricine are curiozitatea sa parcurga Legea Petrolului nr. 238/2004 ca legea nu distinge asupra formei in care substantele minerale combustibile – titei si gaze – se gasesc in “scoarta terestra”, inclusiv in sisturi bituminoase, ci face distinctia doar pentru momentul cand aceste substante se “afla la suprafata”, respectiv, in forma lichida sau gazoasa. Deci, in baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem), reglementarea acestora nu poate fi negata).
De asemenea, contextul intentiei Guvernului de rediscutare a modelului de redevente sau chiar a celui de acordare de drepturi de explotare a hidrocarburilor va oferi prilej de perpetuare a “nationalismului economic”. Iar seria de litigii intentate operatorilor petrolieri pe diverse motive va continua, amplificand, prin trecerea timpului, vulnerabilitatile Romaniei in materie de asigurare a securitatii energetice.
In plan mediatic, s-au putut observa in ultimele zile si incercari ridicole de a asocia fenomenele seismice din judetul Galati cu existenta unor “sonde” in zona. Pe asemenea linie de gandire, probabil ca orice seism pe care il vom trai in viitor va fi asociat (in mass media) operatiunilor petroliere. Probabil ca argumentatiile fundamentate pe pelicula Gasland vor continua in spatiul mediatic cu aceeasi lipsa de discernamant stiintific, marjand pe starea generala de neincredere a unei populatii prizoniera si tinta a unui discurs specific perioadelor de protectionism economic ce anuntau cea de-a doua conflagratie mondiala.
