Prin Alexandru Vişinescu, ca şi prin Alexandru Nicolski sau Gheorghe Enoiu,barbaria comunistă încetează să mai fie doar un concept. Ea capătă un chip, un nume, o identitate socială şi psihologică precisă. Teroarea şi violenţele devin, în fine, localizabile, legate fiind de traiectoria criminală a unui personaj însărcinat de regimul totalitar cu exterminarea inamicilor statului. Apariţia acestui bătrân agresiv şi impenitent pe scările Parchetului General este şi ocazia de a evoca, peste decenii, umbrele celor care au fost asasinaţi sau maltrataţi în închisoarea de la Râmnicu Sărat, de la Ion Mihalache la Ion Diaconescu sau Corneliu Coposu. O întreagă generaţie politică care ar fi putut fi aceea a României democratice şi demne a fost lichidată şi înjosită în acest laborator al tăcerii şi al cruzimii.
În egală măsură, gestul Parchetului, oricât de tardiv,după după douăzeci de ani de ezitări şi de eschive juridice şi politice, trebuie să fie şi punctul de pornire al unui efort de a da un sens, legal, acestor teribile suferinţe şi crime comuniste. Conceptele din dreptul internaţional penal şi din cel penal intern se cer utilizate cu acurateţe, spre a evita situaţiile în care vagul şi imprecizia pot compromite ideea răspunderii juridice pentru atrocităţile totalitare.
Şi poate că din acest motiv opţiunea Parchetului de a califica actele lui Alexandru Vişinescu prin apelul la “genocid” este criticabilă şi generatoare de dubii. Indiferent de lectura pe care o dăm Convenţiei Naţiunilor Unite definind şi sancţionând genocidul, în forma ei actuală, actele barbare ale lui Alexandru Vişinescu, ca şi ale tuturor celor care au condus şi administrat penitenciare, nu pot fi înţelese drept genocid. Şi aceasta de vreme ce în definirea grupurilor ce fac obiectul exterminării Convenţia nu face referire la criteriile social şi politic, esenţiale în mecanismul represiv comunist. Deţinuţii politici de la Râmnicu Sărat reprezentau o comunitate constituită prin aplicarea unor criterii politice- ei erau duşmani ai poporului în calitate de opozanţi ai tiraniei şi de fruntaşi ai unor partide politice interzise sub comunism, iar nu ca parte a unui grup etnic sau rasial.
Cazul de la Râmnicu Sărat este unul clasic de exterminare al unei elite politice. Omorurile şi relelele tratamente comise de Vişinescu pot fi analizate, în ordine juridică, ca o formă de crimă împotriva umanităţii, în accepţiunea pe care acest concept o are şi în “Convenţia Naţiunilor Unite pentru declararea ca imprescriptibilă a crimelor împotriva umanităţii şi genocidului”, Convenţie adoptată în 1968 şi ratificată de RSR în 1969. O aplicare a unui act internaţional acceptat şi de statul român, încă de dinainte de 1989, permite un tip de abordare ce insistă asupra esenţei criminale a acţiunilor luiVişinescu- este vorba de lichidarea deliberată şi motivată ideologic a deţinuţilor politici, în timp de pace, prin aplicarea unor tratamente de natură a afecta grav demnitatea umană a întregii omeniri . Invocarea acestei “Convenţii” este cu atât mai importantă cu cât crimele împotriva umanităţii, ca modalitate de persecuţie politică, pot face obiectul investigării şi trimiterii în judecată indiferent de data şi de locul în care au fost comise. Evitarea prescripţiei, în cazul lui Vişinescu, se poate face prin citarea şi utilizarea acestui text din dreptul internaţional public.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
